Alina Sorescu & Alexandru Ciucu – „Dumnezeu ne-a trimis fiecăruia dintre noi o copie fidelă“
Odată cu mărirea trupei vesele, cei doi au descoperit în fetiţele lor câte o miniatură, alături de care se bucură din nou de copilărie.
Am pierdut deja şirul evenimentelor la care am participat alături de familia Alinei Sorescu şi a lui Alexandru Ciucu. Şi, odată cu cel de-al doilea botez, am realizat încă o dată cât de repede trece timpul. Sunt şase ani de la căsătoria lor, doi ani şi jumătate de la naşterea Elenei Carolina şi cinci luni de când a venit pe lume şi mezina Ana Raisa. Un tablou dominat clar de partea feminină, dar în care Alexandru Ciucu nu se simte copleşit, ci provocat şi... alintat.
Cum te-ai reacomodat, Alina, cu un bebeluş în casă? Alina: Să ştii că la început aveam impresia că a trecut o eternitate de când a fost şi Carolina bebeluş... Deşi între fete sunt doar doi ani şi jumătate. Dar m-am mobilizat rapid, ştiam ce mă aşteaptă, aşa că mi-am reintrat imediat în rol: alăptat, schimbat scutec, trezit noaptea etc. A fost şi este mai greu acum, având doi copii mici în casă, dar, culmea, la al doilea copil am fost mai relaxată. A contat enorm experienţa. (râde)
Şi Carolina este la o vârstă la care are mare nevoie de mine si nu am avut de ales: a trebuit să îmi revin repede. Pentru ele! Mai ales că m-am ocupat singură de cea mică.
Bunicii, în mod special cei din partea Alinei, au fost la datorie încă din perioada primei sarcini, şi acum putem spune că au turat motoarele, odată cu naşterea Raisei.
Da, marele meu sprijin sunt părinţii mei, care mă ajută necondiţionat; în mod special în ceea ce ţine de Carolina. Cu siguranţă a contat faptul că am ales în cunoştinţă de cauză să alăptez exclusiv şi să îmi adun toate forţele. E un proces lung şi obositor, dar care desăvârşeşte legătura mamă-copil.
Că e şi mai mare gălăgia din casă. Că, pe lângă îngrijirea propriu-zisă a fetelor, trebuie să fim atenţi şi la interacţiunea lor; să se iubească şi să înveţe să împartă totul una cu cealaltă.
Cu flori, acasă, când am venit de la maternitate. Şi cu multe alinturi. Am trecut cu bine de etapa inerentă de mici gelozii. Acum Raisa este păpuşica ei.
Este o minoritate plăcută să fii înconjurat de trei fete care te iubesc, mai ales că două dintre ele – mami şi mai nou Carolina – îşi pot exprima acest sentiment în cuvinte. Şi de-abia aştept să o aud şi pe Raisa spunându-mi: „Tati, te iubesc!“. Atunci minoritatea în care mă aflu va deveni cu adevărat irezistibilă.
Ne-ar plăcea să mai avem un copil la un moment dat şi, dacă se poate, să încercăm şi experienţa de-a avea un frăţior lângă cele două surioare.
De când s-a născut Raisa, mi-au revenit mai multe responsabilităţi legate de Carolina. Ies mai des cu ea în parc, facem mai des băiţa împreună, ne jucăm mai mult. Şi asta nu pentru că până acum nu le-am fi făcut oricum, ci pentru că ea vrea să interacţionăm mai des. Probabil simte că, odată cu venirea pe lume a Raisei, atenţia celorlalţi şi mai ales a Alinei s-a diminuat şi încearcă astfel să compenseze. Iar acest lucru mă face fericit.
Da, mi-am dat seama că avem nevoie, odată ce am decis să îmi reiau treptat activitatea şi odată cu agitaţia pentru a organiza botezul. Sperăm să ajungă să fie ca din familie.
Aşa este, ai zice că Dumnezeu ne-a trimis fiecăruia dintre noi o copie fidelă, o oglindă nu doar a chipului, dar şi a temperamentului fiecăruia dintre noi. Este o senzaţie foarte puternică, ce se va amplifica probabil odată cu creşterea fetiţelor, în sensul în care ne vom regăsi, din ce în ce mai mult, fiecare în miniatura lui. Sau poate că nu...
Ne-am gândit foarte mult la ce nume să-i punem. Ştiam, ca şi în cazul Carolinei, că ne dorim două nume, unul de sfânt şi altul care să fie cumva deosebit, dar nu prea deosebit, nemaiîntâlnit, dar nici chiar inventat, nici prea lung, dar nici din trei litere, nici românesc, dar nici prea de departe. Şi uite aşa, după vreo şase luni de căutări, am ales Raisa. Şi a mai fost un criteriu, la fel ca şi la prima fetiţă, am vrut ca numele să conţină litera R.
Carolina a fost inspiraţia mea. Ea descoperă acum poveştile copilăriei şi este evident fascinată de zâne şi prinţese. Aşa că la botez invitaţii noştri au stat la mese ca Belle, Ariel sau Rapunzel, au avut un candy-bar plin de prăjiturele inscripţionate cu Elsa, Anna sau Jasmine, iar tortul şi florile au păstrat şi ele nota feminină şi jucăuşă. Invitaţiile au fost şi ele în sine o poveste, constând într-o poezie şi o caricatură a familiei noastre de acum.
Ca şi prima dată, am organizat un botez dedicat copiilor, care s-au bucurat nespus de programul special pregătit pentru ei: piraţi, zâne din poveşti şi personaje din desene animate le-au făcut jocuri, i-au pictat pe faţă şi le-au făcut baloane. Punctul culminant a fost când a sosit Gaşca Zurli şi toţi copiii, dar şi mare parte din părinţi s-au strâns în jurul lor ca să participe la spectacol.
De fapt, dacă e să-i numărăm, copiii au fost cam jumătate dintre invitaţii noştri de la botez. Iar printre adulţi au fost şi rude, şi prieteni, dar şi amici şi colaboratori din showbiz.
În primul rând, îmi este foarte dor de picii mei, de forfota de la cursuri, de perlele lor, de ghiduşiile pe care le fac... Abia aştept să-i revăd din octombrie pe cei vechi şi să cunosc şi copii noi. Şi, cu un pic organizare, sper să mă pot împărţi între toate aspectele din viaţa mea.
Este o perioadă plină, mai ales că unele proiecte le-am cam neglijat în ultima perioadă, ocupându-mă intens de pregătirea botezului. În plan profesional, în afara activităţilor curente, pregătesc ca de obicei în fiecare toamnă un eveniment aniversar. Anul acesta se implinesc zece ani de brand Alexandru Ciucu.
Oricând şi oriunde.
