Audrey Hepburn, dincolo de lumina succesului:„Mama avea un magnetism inexplicabil"

La 28 de ani de la moartea ei, fiul său, Luca Dotti, îşi aminteşte de Audrey aşa cum era dincolo de luminile reflectoarelor şi adoraţia publicului.

Statisticile spun că Audrey Hepburn este instantaneu recunoscută chiar şi de către cei care nu au văzut niciun film cu ea. Fără să fi văzut Mic dejun la Tiffany, Sabrina, Vacanţă la Roma recunoşti în orice imagine cu ea simbolul eleganţei, al graţiei, al fragilităţii, al feminităţii după care păstrăm o adâncă nostalgie în această eră în care hipersexualizarea a risipit mult din rafinamentul feminin al iconurilor zilei. Luca Dotti o vede, însă, în orice imagine pe mama sa. Şi îşi aminteşte amuzat că, atunci când era copil, îi corecta pe toţi cei care-i spuneau că mama lui este Audrey Hepburn. „Ea e doamna Dotti!“, dădea el replica - referindu-se la numele luat de actriţă după căsătoria din 1969 cu tatăl băiatului, psihiatrul italian Andrea Dotti. Luca a venit pe lume la un an de la căsătorie, pe 8 februarie 1970, acesta fiind cel de-al doilea mariaj al lui Audrey Hepburn, după cel cu Mel Ferrer, din care a mai avut un fiu, pe Sean Ferrer. „Eu voiam că oamenii să îi spună Doamna Dotti pentru că îmi doream ca ea să fie cea pe care o ştiam eu, nu cea pe care o ştiau ei“, explică Luca, fiul care trăieşte la Roma, alături de soţia şi cei trei copii ai lor, ducând o viaţă extrem de discretă, în contrast cu cea a celebrei sale mame. El avea 23 de ani atunci când mama lui a murit de cancer în 1993 - şi abia atunci Luca a realizat cu adevărat, într-un mod extrem de dureros, cât de mare era Audrey Hepburn. „M-am trezit dintr-o dată că nu-i puteam evita imaginea, chipul ei mă privea de la fiecare chioşc de ziare, din fiecare publicaţie, experienţa a fost extrem de intruzivă emoţional“, îşi aminteşte el. Poate părea ciudat ce spune. Cum de Luca nu-şi dăduse seama până atunci cu adevărat cine era mama lui? Dar el venise pe lume într-o altă etapă a vieţii lui Audrey.

După căsătoria cu Andrea Dotti, ea se retrăsese din lumea filmului, alegând să se concentreze asupra familiei - o decizie pe care nu a regretat-o niciodată şi care i-a creat astfel lui Luca un univers separat, paralel, fără legătură cu faima ei. Aşa se face că el a avut parte de o mamă iubitoare şi dedicată, crescând într-o lume relativ normală, în ciuda faptului că oaspeţii care le treceau pragul casei purtau nume precum Julie Andrews, Hubert de Givenchy sau Roger Moore. Chiar şi colegii lui de şcoală şi-au potolit, în cele din urmă, curiozităţile venite din partea părinţilor care o percepeau ca pe diva marelui ecran, atunci când şi-au dat seama cât de firească şi cu picioarele pe pământ era în viaţa reală. Luca îşi aminteşte şi modalitatea ei blândă şi înţeleaptă prin care îi comunica cât de important este să înveţe. „Niciodată nu ţipa la mine, nu punea presiune pe mine. Îmi spunea: «Eu nu am putut învăţa aşa cum mi-am dorit din cauza războiului. Acum, eu te pot trimite pe tine la şcoală şi asta e un lucru minunat»“. Când a revenit apoi în film, pentru a juca în Robin and Marian (1976), Bloodline (1979) şi They All Laughed (1981), fiul său îşi aminteşte că Audrey se trezea la 4 sau la 5 dimineaţa pentru a-şi învăţa replicile şi a se pregăti. Într-un fel, Luca spune că mama sa nu a depăşit niciodată îndoiala profesională, din cauza lipsei de experienţă şi expertiză pe care credea că le are - de aceea se simţea obligată să compenseze muncind mai mult. După cumplita experienţă a războiului, când a suferit de malnutriţie, a plecat cu mama şi fraţii săi la Amsterdam, unde a început să studieze baletul. Aşa a ajuns la Londra - cu o bursă de balet, iar de acolo, treptat, a intrat în teatru, unde a cunoscut succesul şi a fost remarcată, fiind chemată la o probă pentru filmul Vacanţă la Roma - prima ei peliculă, pentru care producătorii o doriseră iniţial pe Elizabeth Taylor. Nu a fost un drum uşor, însă Audrey a păstrat mereu în suflet durerea şi regretul că nu avea studii de specialitate, că nu studiase îndeajuns ca actriţă. Pe de altă parte, copilăria profund marcată de război şi de o familie destrămată au făcut-o mereu pe Audrey să-şi dorească să petreacă cât mai mult timp acasă, cu cei apropiaţi, să aibă liniştea şi stabilitatea care-i lipsiseră. Aşa se şi explică faptul că o legendă precum Audrey Hepburn are în palmares doar 34 de filme. Iubea enorm să joace, dar era mereu sfâşiată între presiunea perfecţiunii, teama de a nu fi suficient de bună şi dorinţa de a se dedica familiei. Visul acesta al familiei unite a prins contur în sufletul ei încă din copilărie - după ce, când ea avea şase ani, tatăl ei a părăsit brusc familia, mutându-se la Londra, acolo unde s-a implicat în mişcarea fascistă. Audrey avea să spună apoi că acela a fost cel mai traumatizant moment al vieţii ei.

De aceea, atunci când viaţa i-a permis, s-a dedicat cu toată inima familiei. La micul dejun îi plăcea să stea mult de vorbă cu Luca. „Dar mama vorbea foarte rar despre cariera ei. Cel mai mult vorbea despre război şi îşi amintea de foamete. Pentru că foametea rămâne cu tine“, spune Luca. Poate tocmai de aceea Audrey a dezvoltat, ulterior, o plăcere pentru arta gătitului, iar multe dintre reţetele ei preferate se regăsesc în cartea lui Luca, Audrey at Home: Memories of My Mother’s Kitchen. Deşi Audrey s-a stins din viaţă la doar 63 de ani, în 1993, Luca spune că mama lui a avut o viaţă completă, aflându-şi împlinirea alături de copiii ei, de cel pe care l-a considerat jumătatea ei, Robert Wolders, dar şi datorită numeroaselor misiuni UNICEF. „Mama avea un magnetism inexplicabil. Era ceva inefabil. Sunt părţi din ea pe care le poţi explica şi părţi despre care ştiu că au fost magie...“, mărturiseşte fiul ei.