Aurelian Temișan, marcat de amintirile triste chiar și în ziua în care împlinește 50 de ani. Artistul și-a pierdut fratele când avea cinci ani

A trăit în 50 de ani cât alții într-o sută, iar acum vorbește despre poveștile, împlinirile și șansele pierdute care l-au marcat. Aurelian Temișan împlinește 50 de ani.

“Acum, la început de 50, mă întreb: cine am fost, cine sunt, cine vreau să fiu, cât mai vreau să fiu și mai ales... cum de a trecut timpul atât de repede?

Cine sunt? Sunt cuprinsul unei cărți. Cartea mea, scrisă de mine, cu fiecare secundă trăită. Introducerea este coperta de început a cărții și se numește "Certificatul de naștere". Finalul este cealaltă copertă și se va numi "Certificatul de deces". Ați văzut cât de asemănătoare sunt ele ca imagine, textură, culoare, grafică? Iar elementul 100% uman care le leagă puternic sunt lacrimile. La început, de bucurie și în final, de tristețe și durere. Tot ce se întâmplă în interiorul acestor coperți este ceea ce, în mare parte, noi decidem. Să nu îmi spuneți că sunt un pic macabru sau că nu e bine să vorbesc despre asta, tocmai azi, când îmi serbez ziua, că vă aduc aminte de cât de vulnerabili suntem, cât de imprevizibilă este viața și cum nu scapă nimeni viu din ea.

În fine, astăzi nu coperțile mă interesează, ci câte pagini am scris între ele până acum și la ce calitate. Și cum pe lângă tot ceea ce putem crea noi bun, ca oameni, trebuie să trăim și ce nu ne dorim (iar în momentele acelea timpul parcă îngheață, Dumnezeu pare că nu ne ascultă și întreaga viață devine gri închis), vreau să fac un rezumat al primilor 50 de ani”, povestește Aurelian Temișan.

Artisul a venit pe lume în Craiova, în casa unor oameni care i-au oferit totul.

“Pe scurt... m-am născut în Craiova, în familia unor oameni bogați sufletește, Mihaela-Eleonora și Aurelian, care s-au iubit de foarte tineri, din iubirea lor apărând și eu și pe care am început să îi iubesc mult de când am înțeles ce sunt ei pentru mine, dar și mai mult (și aici iubirea s-a combinat cu un dor imens și multă neputință), de când au hotărât să își continue povestea de iubire acolo, sus, în Ceruri.

Ei bine, când am apărut eu, ei aveau aveau deja doi copii: Bianca (pe care o iubesc enorm) și Marius-Gabriel (de care m-am despărțit mult prea devreme, încă de când eu aveam cinci ani și el 10). Ca o amintire care m-a marcat profund și care era în total dezacord cu dorința mea, în acea ultimă zi a fratelui meu, aici, pe pământ, cum stătea el întins și nemișcat, cu toată lumea în jurul lui plângând, iar eu îi tot șopteam să se ridice și să mergem la joacă... el refuza categoric să facă asta. Am crezut că era supărat pe mine. Atunci m-am întristat și eu, am început să plâng și am știut că n-o să ne mai jucăm niciodată, decât în imaginația mea (...) Încă alergăm împreună...

Am crescut, mi-am ascultat părinții, mi-am iubit învățătoarea (Doamna Maria Pisicescu), mi-am respectat profesorii, m-am simți bine cu toți colegii de generală, cărora, dacă mă întreabă cineva și acum știu numele fiecăruia în parte și poziția în bancă, am cunoscut adolescența, prima indrăgosteală de la liceu, faima timpurie (am debutat la 17 ani)”.

Întâlnirea cu Monica i-a schimbat viața.  “Am venit în București, unde fiecare aparitie pe scenă, la radio, la televiziune, era tratată cu seriozitate maximă și bucurie imensă... a venit timpul să schimb prefixul, deja cu doi în față și...

... A apărut Monica. Tânără, inocentă, simplă, cu dorința de a face o facultate la care visa încă de când era mică. Am cunoscut-o studentă anul I, la UNATC, în 1995, ne-am împrietenit și... iată-ne deja în prezent.

În 2006, tot azi, de ziua mea, ne-am căsătorit, iar în 2010, relația ne-a fost încununată și binecuvântată cu Dora, un copil dorit, care a venit atunci când chiar nu mai aveam speranțe mari că o să se întâmple minunea asta” , mai spune Temișan.

Acum, la 50 de ani, solistul face bilanțul.

“Suntem în 3 iunie 2022, schimb din nou prefixul, de data asta cu cinci în față și mă întreb: câtă Bunătate, Înțelepciune, Echilibru și Iubire mai are Bunul Dumnezeu să îmi dea și cât timp, în secunde, ore, săptămâni, luni ani... zeci de ani, ca să fac tot acest cuprins al cărții mele cât mai consistent, să îl fac cât mai voluminos, cât mai greu și calitativ, până la coperta finală?

Nu dețin răspunsul la aceste întrebări și nici nu ar fi bine să le știu, dar mă bucur cu sufletul pentru tot ce am făcut până acum, pentru tot ce trăiesc în prezent, pentru toată dragostea și mângâierea pe care o primesc de la persoanele iubite și pentru tot ce sunt lăsat să dăruiesc...

Vă mulțumesc tuturor, pentru puținul pe care mi l-ați oferit până acum, fiecare în parte, pentru cum ați făcut-o și, cel mai mult, pentru felul în care ați înțeles ce am eu de dăruit și cine sunt.

De as putea dubla 50-ul ăsta, dar să rămân așa, lucid, echilibrat și simplu. Nu pot decât să sper... “.