Cine e Andrei Hrebenciuc
Nu mai suport tonul interesant cu care cei întrebaţi de Pestriţu şi Drăguşanu răspund. Ţara are viciul lamentaţiei. Suntem dramatici din fire. Şi aşa lucrurile ajung să fie, pentru că le negociem fatalist. Una, două, apare cineva care te întreabă înţelept: „Domne, cine sunt Drăguşanu şi Pestriţu?!“. Întrebarea s-a decredibilizat prin repetiţie. E un fel de “nu mai avem valori”. Nu înseamnă că nu e aşa. Înseamnă că
Nu mai suport tonul interesant cu care cei întrebaţi de Pestriţu şi Drăguşanu răspund. Ţara are viciul lamentaţiei. Suntem dramatici din fire. Şi aşa lucrurile ajung să fie, pentru că le negociem fatalist. Una, două, apare cineva care te întreabă înţelept: „Domne, cine sunt Drăguşanu şi Pestriţu?!“. Întrebarea s-a decredibilizat prin repetiţie. E un fel de “nu mai avem valori”. Nu înseamnă că nu e aşa. Înseamnă că drama e că aruncăm replicile astea la îngrămădeală. Lumea judecă laolaltă. Şi nu doar din superficialitate. Vina e comună. Când receptorul nu pricepe şi emiţătorul parcurge o problemă.
Am un prieten care joacă în naţionala de volei. Mi-a povestit că m-a văzut la televizor şi m-a întrebat unde lucrez. I-am explicat că fac interviuri pentru revista OK! şi el atunci a înţeles totul. “Deci eşti cu bârfe, cu de-astea”. E ca şi cum eu i-aş fi explicat lui că el bate mingea. Loveşte băşica. La câteva săptămâni distanţă, o colegă de şcoală, care acum lucrează la o firmă de audit, mi-a povestit că e urâtă meseria mea. Şi eu mă întrebam buimac „cum aşa?“. Să te întâlneşti cu Petre Roman, Viorel Cataramă, Mircea Sandu, Mircea Radu, Andreea Marin, Dan Chişu sau Elan Schwartzenberg nu pare atât de nasol.
Dar gafa nu e a lor cât e a noastră. Pentru că nu smulgem buruienile. Nu ne mai vedem de atâta Sânziana Buruiană.Atunci cei care privesc de la distanţă sunt îndreptăţiţi să concluzioneze că au în faţă un câmp de buruieni. Pentru că, având reacţii de genul „cine e, domne, Ioana Popescu asta?! Cine e, domne, Pestriţu?!“, este procedeul prin care ignori buruienile în timp ce ele cresc de n-o mai scoţi la capăt. Suntem repetitivi în gafe.
Săptămâna trecută, prietenul meu, Andrei Hrebenciuc, a scos o carte.E despre comportamentul repetitiv care generează crize finaciare. Până să le povestesc cum el e asistent universitar de ceva timp, până să le povestesc cum predă în fiecare săptâmână, deşi ar fi putut să aibă o viaţă relaxată, până să le povestesc cum a scris cartea aceasta, până atunci oamenii expediau subiectul trecându-l ba la băieţii de Dorobanţi, ba la gagicii Elenei Băsescu. Problema e că în timp ce arătăm cu degetul spre tinerii de Dorobanţi, îl prindem în gest laolaltă şi pe el. Gesticulaţia superficială ratează esenţialul. Omul e în Dorobanţi, da se duce la A.S.E, unde predă.
Oamenii judecă laolaltă. N-au timp de nuanţe. Sfârşesc cu citatul cu care Andrei şi-a încheiat discursul din Aula Magna a A.S.E-ului, de la lansarea cărţii: “Nu deveniţi spectatori de primă clasă ai societăţii. Nu o să vă placă caracterizarea lor. Sunt acei oameni destul de proşti să creadă că înţeleg ce li se serveşte, crezând în iluzii, în loc să fie conştienţi că realitatea e în altă parte“. Cartea se numeşte “Iluzia”.
Foto: Adevarul
