Cum arăta Melania Medeleanu în adolescență: "Nu mai știam să leg două vorbe"

Se emoționa în fața publicului și nu credea niciodată că va face această profesie. A înjuns însă se îndrăgostească de radio și apoi de televiziune, iar astăzi Melania Medeleanu are convingerea că poți să răzbați pe acest drum dacă ai puțin curaj.

“Adolescența mea a fost o combinație stranie de curaj nebuno-inconștient, cu strigat de câștigare a independenței care le-a făcut alor mei viața grea și o tăcere nesfârșită care se instala ori de câte ori în preajma mea apăreau mai mult de 3 oameni. Parcă-mi cosea cineva limba. Nu mai știam să leg două vorbe. Mă ascundeam în scris, pagini întregi de jurnal care-mi îndurau gândurile pe care nu știam să le spun cu voce tare.

Apoi a apărut radioul - căștile pe urechi, microfonul în față și mixerul. Gândurile primiseră glas, căci nu era nimeni în jur să mă vădă. Și în cele din urmă televiziunea, cu minunatele ei contraste - nu mai eram invizibilă și în același timp nu trebuia să vorbesc cu prea mulți oameni în același timp - o cameră de luat vederi, unul- doi colegi cameramani. Mii de oameni cărora le vorbeam fără să-i vad.

Mi-a luat mai bine de 10 ani să pot privi în ochi interlocutorul, să spun cu voce tare ce cred în față a 10 sau a sute de persoane, să nu-mi mai tremure glasul sau, dacă-mi trebuie, să înțeleg cum pot totuși să merg mai departe.

Scriu asta pentru toți timizii care ar vrea să capete o voce.

Scriu asta ca să știe că se poate. Cu muncă, e drept, dar vrobitul în public nu e privilegiul celor talentați. E șansă celor care au ceva de spus de a se face auziți.

Cum să structurezi un mesaj, cum să-i găsești cele mai potrivite haine, cum să-l spui, în ce ritm, cu ce ton, cum să miști când vorbești, ce să faci cu mâinile. Toate astea sunt lucruri care se învață. Dacă pustoaia asta din fotografie a reușit, zău că poate oricine”, povestește Melania.