Dana Rogoz, amintiri dureroase despre tatăl ei: "Tata e în amintiri, e în poveştile mele, e în poze"
La 8 ani de la moartea lui, actriţa rememorează câteva momente de mare intensitate emoţională.
În fiecare an, pe 10 mai, Dana Rogoz îşi comemorează tatăl, plecat în lumea celor drepţi în urmă cu 8 ani, după un episod fulgerător. Practic, la un moment dat, el a simţit că nu e ceva în regulă cu organismul său, şi-a făcut câteva analize şi, după câteva zile, a murit.
Totuşi, tatăl Danei Rogoz a avut timp să le vorbească copiilor lui, înainte de a închide ochii pentru totdeauna. ”S-a întâmplat când aveam 29 de ani. (...) Mi-a zis că oamenii nu dispar de tot dacă continui să vorbești despre ei. El a avut leucemie într-o formă acută, foarte, foarte acută, s-a întâmplat fulger, la o săptămână de la diagnostic, a fost ca un accident de mașină”, a spus Dana Rogoz în cadrul unui podcast.
Acum, la 8 ani de la acel moment, actriţei îi revin în minte o serie de flash-back-uri. "Majoratul mi l-am făcut într-o discotecă din regie. Eram îmbrăcată cu o bustieră albastră “sexy”, cu o fustă de blugi extrem de scurtă, dar “sexy”, pe care o prietenă îmi cususe cifrele 1 şi 8, şi nişte tocuri “sexy”. Am primit atunci cele mai multe seturi de lenjerie intimă din viaţa mea, toate foarte “sexy”. Tata mi-a oferit cadou o păpuşă de porţelan. Mi-a spus că e o păpuşă care compensează păpuşile lipsă din copilăria mea, când el nu mi-a fost aproape. M-am emoţionat pe moment, dar mai mult cu trecerea anilor. Tata e păpuşa de porţelan din vitrină.
Brusc, după acest moment, Dana şi-a amintit despre tulburătorul moment de la spital, când, practic, tatăl ei se stinsese la doar o săptămână de la primele investigaţii. "Îl mutaseră pe secţia de terapie intensivă cu o zi înainte. Dar mă rugase să îi aduc un iaurt din rezerva lui, aşa că m-am întors în clădirea în care fusese iniţial internat. Am intrat în încăperea aceea micuţă, cu o hartă mare şi fără televizor, şi m-am mirat că patul lui era strâns şi noptiera golită. O doamnă în halat roşu a venit grăbită spre mine, pe holul spitalului, cu o pungă cu hainele lui, iaurtul şi o banană. “Păi am înţeles că tot aici se va întoarce după ce iese de la terapie.” – “Dacă iese, nu-i problemă domnişoară, imediat îi pregătim patul la loc.” Am plecat plângând cu punga într-o mână. Tata e o pungă de plastic cu haine.
În supermarket, împreună cu fraţii mei, Radu şi Andrei, dar şi cu Monica, soţia lui Andrei, cumpăram prosoape, farfurii, căni şi mâncarea preferată a lui tata, pentru pomană. Frate-miu îi alesese o pereche de ciorapi noi şi, în drum spre casa de marcat, am citit pe etichetă că erau “şosete antibacteriene”. Ne-a bufnit râsul, d-ăla isteric, necontrolat. Dar când am ajuns să plătim, pe banda de supermarket, am observat un pieptăn micuţ, nou, de pus în haina lui. Nu ştiam obiceiul şi nu eram pregătita pentru detaliul ăla. Brusc, pieptănul ăla ridicol, care se mişca lent pe banda de cauciuc, mi s-a părut cel mai trist lucru din lume. Şi am început să plâng, necontrolat. Tata e un pieptăn.
Tata e în amintiri, e în poveştile mele, e în poze, e în cimitir, e în anumite obiecte care mă înconjoară, e în fleacuri, tata e în detalii. Pentru că tata a murit acum fix 8 ani."
FOTO: arhiva personală
