Diamantul din Marsilia. Ce nu ştiai despre Zinedine Zidane

În Panteonul fotbalului, Zizou este unul dintre zei. Unul taciturn, dar aprig, interiorizat, dar deosebit de popular, adulat de francezi, deşi în venele lui curge sângele unor triburi nomade din îndepărtata Africă.

Fostul mijlocaş ofensiv din echipa de aur a celebrilor „Les Bleus“ şi arma de temut a unor echipe de top precum Juventus sau Real Madrid a fost elogiat de norocoşii care l-au văzut în acţiune pentru eleganţa, vizi­unea, controlul şi tehnica lui ireproşabilă. Ajuns astăzi la 43 de ani, francezul de origi­ne algeriană se poate mândri cu un renume pe care un alt zeu conaţional, Michel Pla­tini, nu l-a atins: cel mai bun fotbalist eu­ropean din ultimii 50 de ani, distincţie pri­mită în urma unui sondaj realizat de UEFA în 2004, depăşindu-l la limită pe neamţul Franz Beckenbauer. Marsiliezul căruia eu i l-aş atribui, drept corespondent literar, pe contele de Monte-Cristo, s-a retras din fotbal, dar nu şi din familia galacticilor, căci Zinedine antrenează în prezent echipa B a acestora, şi anume pe Real Madrid Castil­la. Şi, ca un zeu care nu trebuie contrazis, Zizou cam face legea acolo, cea mai recen­tă ispravă a sa fiind să-l pună pe fiul lui cel mare, Enzo (20 de ani), căpitan de echipă.

Dar poate că Zizou, unul dintre cei mai mari fotbalişti din istoria acestui sport, ştie el ce ştie. Familia a fost şi continuă să fie sfântă pentru Ezzin-ed-Din Yazid Zidan, pe numele lui de algerian berber, născut la 23 iunie 1972, într-un cartier rău famat al Marsiliei, La Castellane, fieful imigranţilor de tot felul. Părinţii lui, Smaïl şi Malika au emi­grat în Franţa dintr-un sătuc din zona vorbitoare de limbă berberă Kabylie (Algeria), în 1953, înainte să izbucnească acolo războiul de independenţă. Zinedine este cel mai mic dintre cei cinci copii ai imigranţilor algerieni, fotbalistul având trei fraţi, Majid, Farid, Nourredine, şi o soră, Lila. „Tatăl meu ne-a învăţat că un imigrant trebuie să lucreze de două ori mai mult decât altcineva“, îşi aminteşte Zizou despre greutăţile din copilărie. Totuşi, familia lui Zizou a dus o viaţă rezonabil de bună pentru standardele cartieru­lui în care trăiau, notoriu pentru criminalitatea ridicată şi pentru numărul mare de şomeri.

O copilărie, până la urmă, mai lipsită de griji decât ar fi putut-o avea în Algeria strămoşilor săi, căci copilul Zine­dine îşi petrecea mare parte din timp, încă de la vârsta de cinci ani, bătând mingea cu copiii vecinilor. Şi exce­lând, probabil, la acest sport, astfel încât, la zece ani, părinţii lui l-au înscris la echipa de juniori a clubului local, US Saint-Henri. Parcursul talentatului fotba­list a continuat cu succes, după ce un scouter al clubului AS Cannes l-a remarcat şi adus la echipa de pe Coasta de Azur. A fost nevoie de un sacrificiu, Zizou părăsindu-şi familia la vârsta de 14 ani pentru a se muta la Cannes, şi nu oriunde, ci chiar în casa preşedintelui clubului, Jean- Claude Elineau.

În perioada lui de la Cannes, primii antrenori ai fran­cezului au observat caracterul brut şi iritabil al acestuia, predispus la a-i ataca pe spectatorii care îi insultau rasa şi familia. E de ajuns să amintim că Zidane a petrecut pri­mele lui săptămâni la Cannes ajutând la curăţenie, drept pedeapsă c-a lovit un jucător advers, care şi-a bătut joc de originile lui din ghetou. De fapt, toată cariera genialului fotbalist are să fie umbrită, pe alocuri, de accesele lui violente, cauzate de frustră­rile unui bărbat prins între două culturi: algeriană şi franceză.

Revenind la fotbal, fostul imigrant avea să-şi depăşească condiţia atunci când a fost ofertat de marele Juventus Torino, în 1996, sub culorile căruia a jucat timp de cinci ani. Iar impactul francezului în liga italiană a fost, trebuie să recunoaştem, cel al unui taifun: şi-a ajutat echipa să câştige sezonul 1996-97 şi Cupa Intercontinentală. Un an mai târziu, în 1998, Zida­ne era desemnat Jucătorul anului FIFA, primind, pe dea­supra, şi Balonul de Aur. Cota francezului era una imensă, ceea ce a făcut ca, în 2001, cei de la Real Madrid să şi-l dorească în curtea lor pentru o sumă record (pe atunci), 75 de miloane de euro. Au urmat alţi patru ani fabuloşi, pentru ca, în 2006, Zizou să arunce bomba. Se retrage. Avea, ce-i drept, 34 de ani, dar cine zice că nu mai putea să joace? „Mulţumim pentru magie“, i-au scris cei 80.000 de fani prezenţi la ultimul lui meci, pe un banner afişat pe Santiago Bernabéu.

Zizou avea să dea ultima lui reprezentaţie la Cupa Mon­dială din 2006, organizată de Germania, un eveniment care avea să-i lase un gust dulce-amar. Dulce, deoarece francezul avea să fie numit cel mai bun jucător al turne­ului. Amar, din cauza a ceea ce s-a întâm­plat în finala cu Italia, pierdută de francezi. Dar nu despre asta e vorba. În minutul 110 de prelungiri, francezii se vedeau lipsiţi de steaua lor, Zidane fiind eliminat după ce-l lovise cu capul în piept pe italianul Marco Materazzi. Un gest inexplicabil, care avea să-i marcheze francezului finalul de carie­ră şi despre care s-a vorbit mult timp. Pri­ma pagină a ziarului francez L’Équipe ţipa: „Ce-o să le spunem copiilor noştri, pentru care ai devenit un idol? Cum a fost capabil un bărbat ca tine de aşa ceva?“. Chiar aşa, ce se întâmplase cu Zizou? Mai târziu, aveam să primim şi explicaţia. Marco Materazzi a insultat-o pe sora francezului, iar, în 2010, Zidane a declarat că mai de­grabă moare decât să-şi ceară scuze. „Dacă priveşti cele 14 cartonaşe roşii pe care le-am primit de-a lungul carierei mele, 12 dintre ele mi-au fost date după ce am fost provo­cat. Nu este o scuză, dar temperamentul şi sângele meu m-au făcut să reacţionez“, mărturiseşte fotbalistul.

Un om corect în esenţă, Zidane a acceptat, însă, drept pedeapsă, să lucreze trei zile în folosul unei organizaţii umanitare pentru copii, sprijinite de FIFA. „Cred că Zidane este cel mai mare talent pe care l-a cunoscut fotbalul în ultimii 20 de ani şi, cu toate acestea, el nu s-a comportat niciodată ca o primadonă. Sunt onorat că i-am fost, oda­tă, manager“, avea să spună chiar un italian, antrenorul Marcello Lippi, despre eroul acestui material. Alte cuvinte, credem noi, sunt de prisos.

Domnul & doamna Zidane

Zidane şi-a cunoscut soţia, pe Véronique Fernández, de orgine spaniolă, la doar 17 ani, pe când el juca la echipa de fotbal din Cannes, iar ea studia baletul la o şcoală de dans din acelaşi oraş. S-au căsătorit în 1994 şi au urmat, evident, copiii, în număr de patru: Enzo, Luca, Theo şi Elyaz. Şi toţi cei patru urmaşi ai geniului francez îi calcă acestuia pe urme, fiind membri ai Academiei Real Madrid. O căsnicie care durează de 21 de ani, atipică pentru fotbaliştii supuşi mai mereu tentaţiilor. E drept că şi despre Zidane s-a scris c-ar fi călcat strâmb, în 2006, după ce presa mondenă franceză a publicat fotografii care-l legau de frumoasa cântăreaţă Nadyia, şi ea tot de origine algeriană. Scandalul s-a stins de la sine, dar întrebările, bineînţeles, au rămas.

foto: guliver/getty images/rex features, ap images