Eurovisionul devenind un concurs jenant

Există un automatism al scandalurilor când să înceapă showul acesta la noi. Sunt puţini anii în care discuţiile să fie mai puţin importante ca evenimentul. Dar ştiţi de ce?

Există un automatism al scandalurilor când să înceapă showul acesta la noi. Sunt puţini anii în care discuţiile să fie mai puţin importante ca evenimentul. Dar ştiţi de ce? Pentru că e şi straniu organizat. Prin repetiţia gesturilor ridicole evenimentul îşi pierde din sens. Anul trecut, cel puţin, ridicolul scăpase de sub control. Marina Almăşan, în direct la Capatos, explicând prestaţia sexuală dintr-o înregistrare a unui nimeni pe lume care câştigase preselecţia. Dincolo de faptul că nu era român era şi ciudat să ai senzaţia că o să facă mare lucru acolo. A fost nebunia minţii cu ăla. Anul acesta n-ar fi fost nicio problemă. Nicio problemă, dacă nu i-ar fi venit lui Lucian Viziru să se înscrie. Şi nu doar să se înscrie, dar să se şi supere că acest concurs nu se petrece conform regulamentului.

Ce m-a scos din sărite aici nu e nici măcar treaba asta românească. Ăştia de pe la casele de discuri votându-şi artiştii cu care au contract. Şi a avea pretenţii de la un concurs ajuns într-o lipsă de sens e cumva inexplicabil. M-a enervat Dan Manoliu, producătorul acestui show. Toată tevatura asta creându-se, a zis să lămurească el treaba. Ce replică dă el la toată povestea asta? “Viziru a făcut contestaţie, doar că nu e în stare să citească un regulament”. Că n-a depus-o în nu ştiu câte ore sau ceva. Bun. Lucian Viziru n-o fi în stare. Dar pe mine mă interesează starea lui când a dat replica asta. Răspunsul lui explică lucrurile în felul următor: problema nu e că am făcut o şmecherie, problema e că v-aţi prins prea târziu.

Zic să ne permitem să fim ţâfnoşi şi când om avea de ce. Că deocamdată cheltuim nişte bani publici, fără să reuşim să explicam prea bine rostul în care o facem.