Fanny Ardant: ”Când sunt tristă, îl sun pe Depardieu”

Legendara actriţă de 69 de ani a primit la TIFF Premiul pentru Întreaga Carieră. Elegantă, caldă, zâmbitoare, volubilă, nostalgică, poetică, Fanny mi-a demontat, cu această ocazie, toate avertismentele presei străine.

Fanny Ardant

Prefer să stau de vorbă cu un bărbat prost, decât cu o femeie inteligen­tă“, a declarat Fanny Ardant la un moment dat, iar această afirmaţie e adesea adusă în discuţie de unii ca o dovadă a faptului că actri­ţa poate fi un personaj dificil. La Cluj, lucrurile nici că puteau fi mai departe de această pecete care m-a intrigat. „Am spus că aş lua cina mai degrabă cu un bărbat prost, decât cu o femeie inteligentă“, a subliniat ea, amuzată, la conferinţa de presă din cadrul TIFF. Născută în Saumur Maine-et-Loire, Fanny Ardant a lucrat cu regizori importanţi precum Claude Lelouch, Costa Gavras, Sydney Pollack, Franco Zeffirelli şi i-a avut ca parteneri pe ecran pe Gérard Depardieu, Ca­therine Deneuve, Harrison Ford şi Cate Blanchett. Ini­ţial, a vrut să urmeze studii politice. Apoi interesul ei s-a mutat spre actorie, îndrăgostindu-se nebuneşte de actorul Dominique Leverd, cu care a avut primul copil, o fiică. Astfel, la prima ei apariţie într-o pelicu­lă, în 1976, Fanny era deja mamă. Iar din momentul în care l-a întâlnit pe François Truffaut şi a devenit muza lui, calea spre succes i s-a deschis. Rolul din filmul lui, The Woman Next Door, i-a adus, în 1982, prima nomi­nalizare la César. Dar Truffaut a însemnat pentru ea şi marea ei dragoste, cei doi devenind în 1983 părinţii unei fetiţe, Joséphine Truffaut. Doar un an mai târ­ziu, marele regizor s-a stins din viaţă — şi chiar şi azi, actriţei i se umezesc instantaneu ochii când vorbeşte despre el. Cea de-a treia relaţie a avut-o cu producă­torul italian Fabio Conversi, dăruindu-i şi lui o fiică. Şi totuşi, Ardant nu s-a căsătorit niciodată, un subiect fragil, despre care am discutat într-un Cluj ce aştepta calm o furtună…

La fel cum am discutat şi despre producţi­ile prezentate la TIFF. La Cluj, spectatorii au putut s-o vadă în cel mai recent rol al său – cel din Lola Pater, în care interpretează cu o dezinvoltură uluitoare un transsexual care se împacă cu fiul său, pe care l-a părăsit atunci când a decis să facă operaţia de schimbare de sex. Tot la TIFF a rulat şi debutul în regie al lui Ardant: Cenuşă şi sânge (2009), turnat, în proporţie de 90% în România, din distribuţia căruia fac parte Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Tudor Istodor şi regretata Olga Tudorache. Celălalt film regizat de Fanny Ardant prezen­tat în programul TIFF a fost Divanul lui Stalin (2016), care surprinde ultimele zile ale liderului sovietic, jucat de Gérard Depardieu.

Fanny Ardant şi Gerard Depardieu

Pentru noi, Olga Tudorache a fost o actriţă cu totul specială. Ce amintiri ai de la filmările cu ea?

Fanny Ardant Pot vorbi mult despre Olga, dar nu am o amintire anume. Filmările au fost un lung şir de amintiri dragi. Îmi amintesc cum am implorat-o să vină să joace în filmul meu, deşi la început nu prea-şi dorea asta. Am fost extrem de impresionată de forţa personalităţii ei. De fiecare dată când am revenit la Bucureşti am fost s-o vizitez. Ea mă întreba: „De ce te arunci să faci şi regie? Puteai să te mulţumeşti ca actriţă!“. I-am spus că nu ştiu. „Nu ştii? Atunci eşti nebună!“ (râde)

De ce ai făcut aşa târziu trecerea spre regie? Ai declarat chiar că România a fost prima ţară care ţi-a acordat încredere în calitate de regizor, prin Tudor Giurgiu, care s-a implicat în producţia peliculei.

Dificultatea de a regiza un film e vina mea. Sunt bizară. În mod curios, nu-mi place neapă­rat să fac parte din lumea filmului. Fac un film aşa cum realizezi un obiect. Şi nu sunt deloc la modă. Aşa încât, atunci când caut finanţatori, ei se tem de proiectele mele. E o stare de fapt care mă nefericeşte, dar pe care o înţeleg.

Ai fost atât de apropiată de Truffaut. Ce te-a inspirat din stilul de lucru al lui François atunci când ai făcut trecerea la regie?

Cred că fiecare e diferit. Punctul comun în­tre oamenii care m-au influenţat este pasiu­nea cu care făceau lucruri. Dragostea nebună pentru platourile de filmare şi pentru ideea de a merge până la capătul viselor, al ima­ginaţiei. François Truffaut, Etore Scola, Antonioni aveau această pasiune care-i făcea să nu piardă niciun minut din ener­gia lor. Asta am vrut să păstrez şi eu...

François Truffaut spunea despre tine: „Vine dintr-o ţară care nu există“. Te-a făcut să te descoperi într-un fel în care nu te aşteptai?

Cred că mă găsea altfel decât ceilalţi, stranie, vedea că nu aveam comporta­mentul clasic. Eu, de exemplu, nu i-am spus niciodată unui regizor, oricât de mult îmi plăcea: „Mi-aş dori să lucrez cu tine“. Întotdeauna am aşteptat, ca o fată ră­tăcită în pădure. Niciodată nu am avut o stra­tegie în legătură cu cariera mea. Aşteptam lu­crurile care ieşeau în calea mea. Lui François i se părea ciudat asta. Ca şi cum n-aş fi avut ambiţie. Deşi aveam o mare dorinţă de a face lucruri măreţe. Dar o dorinţă fără ambiţie.

La TIFF

Ai avut trei relaţii importante, din fiecare rezultând câte un copil. Totuşi, nu te-ai căsătorit niciodată. De ce? Presa a scris că eşti împotriva mariajului... „Împotrivă“ mi se pare un cuvânt puternic, nu cred asta.

Am o mare admiraţie pentru instituţia mari­ajului. Dar pentru mariajul care durează toată viaţa, acel angajament care spune: „Nimic nu ne va despărţi“. Ăsta e un mariaj reuşit: ca o operă de artă.

Aşa, ca mariajul părinţilor tăi?

Da, poate... Eu mi-am trăit poveştile de dra­goste, dar nu m-am gândit niciodată la căsăto­rie, poate fiindcă ştiam că totul e atât de fragil. N-a fost vorba de o poziţie împotriva mariaju­lui, ci mai degrabă de una umilă, a femeii care ştia cine e şi cât poate.

Spune-mi câteva cuvinte despre cele trei fiice ale tale şi ce fel de mamă le-ai fost. Una severă sau precum cea mai bună prietenă?

Cea mai bună prietenă? (

) Nici vorbă! Îmi place mult să fiu o mamă adevărată, ca o mamă evreică. Mi-a plăcut să găsesc calea de mijloc, să am autoritate asupra lor, dar în acelaşi timp să-mi poată vorbi despre orice, să înţeleagă că pot asculta tot ce-mi spun. Uite: eu nu le-am povestit fiicelor mele viaţa mea. Tocmai pen­tru că a fi femeie e diferit de a fi mamă.

Iar tu ai vrut să păstrezi misterul autorităţii asupra lor, viaţa de femeie a fost doar a ta...

Da. De exemplu, când una dintre fetele mele era foarte îndrăgostită, dar nefericită, suferea şi-mi spunea: „Ah, dar tu nu poţi înţelege prin ce trec eu“. Eu nu spuneam nimic. Tăceam. Re­curgeam doar la ce citisem din cărţi.

Eşti cât se poate de autocritică, cinică în privinţa declaraţiilor despre tine. Spui că nu

 ai prieteni şi viaţă socială, dar cum ai descrie relaţia cu Gérard Depardieu, cu care ai jucat în primul film al lui François Truffaut, The Woman Next Door? Şi pe care acum l-ai distribuit în al doilea tău film ca regizoare, Divanul lui Stalin.

Cu Gérard e mai mult decât prietenie. Îl iu­besc pe Gérard Depardieu şi nu-mi pot imagi­na viaţa fără el. Nu suntem doar amici de con­junctură. Legătura noastră e intensă. Înainte de Divanul lui Stalin, m-a întrebat: „Nu ai un rol şi pentru mine?“. Aveam rolişorul unui dirijor. Mi-a spus că îl va juca. Dar după acea discuţie, am început să mă gândesc cât mi-aş dori să fac un film special pentru Gérard. Şi într-o zi m-a lovit ideea din senin: Stalin! El poate juca un personaj atât de puternic, atât de detestat, ca un monstru shakespearian. Şi acum, privind în urmă, îmi dau seama cât m-a ajutat el. Trebu­ie să-ţi mărturisesc că pe Gérard îl sun atunci când sunt tristă...

Cum te-ai pregătit pentru rolul îndrăzneţ din Lola Pater, în care joci un tată care îşi schimbă sexul...

Am avut mare încredere în regizor. Ştiu că pregătise totul meticulos. Apoi mi-am spus că nu mă voi gândi la bărbatul care devine femeie, ci la tată. Şi la calitatea umană. Nu la sexul per­sonajului, nu la naţionalitate ori la apartenenţa sexuală. Doar la calitatea de tată şi la caracter. Iar Lola era plină de imaginaţie, provocatoa­re. Şi îşi iubea mult fiii. Asta a fost Lola pentru mine. Pe asta m-am concentrat. Restul am lă­sat în seama regizorului, care era preocupat de voce. Mereu îmi atrăgea atenţia: „Vocea, Fan­ny, trebuie să fie mai joasă, mai joasă!“.

Ştiu că ţi-ai iubit tatăl mult. Ce amintire din copilărie îţi vine acum în minte?

Tata m-a învăţat libertatea spiritului, inde­pendenţa. În acelaşi timp, a avut o mare auto­ritate asupra mea. Deşi era blând ca o mamă. Aşa am ajuns foarte repede să respect autori­tatea binevoitoare şi să detest orice altă formă de autoritate. Tata m-a învăţat că autoritatea binevoitoare te poate face să evoluezi. Nu-mi plac poliţiştii, de exemplu, nu fac parte din ca­tegoria asta.

Tată tău te-a inspirat în felul în care ai fost tu ca mamă.

Adevărat!