Fosta gimnastă Maria Olaru povesteşte despre tratamentul dur aplicat de cuplul Belu-Bitang

Fosta campioană mondială zguduie lumea gimnasticii cu cartea sa autobiografică, în care dezvăluie că a fost bătută la lot.

Maria Olaru povesteşte în cartea ei, "Preţul aurului - Sinceritate incomodă", că drumul spre medalii a fost presărat cu multă suferinţă.

"După‑amiază a fost teroare. Am început cu sol, m‑a bătut şi s‑a purtat urât cu mine. Mi‑a dat de două ori tare cu cauciucul peste fund. După ce m‑a bătut, nu am mai făcut nimic. Îi făceam în contră şi făceam mutre. Apoi m‑a trecut la sărituri. Acolo mi‑am bătut joc de ea, atunci Lili (nr. Lili Cosma, antrenoarea Mariei) m‑a dat afară din sală. Am stat în vestiar tot schimbul, apoi m‑a chemat la paralele. Acolo am mers bine cu o singură excepţie, m‑am lovit la coaste. După antrenament mi‑a zis că nu mai face niciodată cu mine sărituri şi mi‑a mai spus catâr încăpăţânat. Era iute la mânie şi la meserie. La început, când vedeam ce le făcea celorlalte... mă cam umpleam de groază. Eu, care veneam de acasă cu spaimele şi obsesiile mele - era tocmai ce nu‑mi trebuia. Uneori, teroarea e mai greu de suportat când te temi că vei fi pedepsită, decât pedeapsa în sine". Acesta e doar un pasaj din cartea "Preţul aurului", în care Maria Olaru şi-a aşternut pe hârtiile toate amintirile dureroase de la lotul de gimnastică.

Din păcate, din povestirile ei, antrenorii considerau că bătaia cea mai bună metodă de corectare a greşelilor. "Am avut o zi foarte proastă. La antrenamentul de dimineaţă am mers prost. De când m‑am trezit din pat mă durea spatele foarte tare. Atunci la antrenament nu am putut să fac mai nimic. Când a văzut d‑nul Cărpinişan că fac prost la treişaizeci, a început să mă bată. Mi‑a tras trei palme până la bârnă. La bârnă am stat în faţa lui în poziţie de drepţi şi iar mi‑a tras o palmă, apoi m‑am urcat din nou pe paralele şi iar am făcut prost pentru că mă durea spatele din ce în ce mai tare. Când m‑am dat jos, iar m‑a bătut, mi‑a dat cu palma peste faţă şi m‑a trântit jos pe parchet, când eram jos acolo a început să mă calce în picioare. Plângeam foarte tare. Mi s‑au umflat ochii şi faţa. La ochi eram puţin vânătă".

Maria Olaru era cea mai înaltă gimnastă a noastr (1.63 cm).

"Miercuri, pe 19 ianuarie 1994, eram încă la lot. Am plecat la sală. M‑am încălzit: am început cu bârna, am mers destul de binişor. La sol, nu prea. A ţipat d‑l Forminte la mine. La început de sol m‑a întrebat dacă am vreo problemă, i‑am zis călcâiul şi pulpa, a zis că îmi trece. Deşi mă dor mai multe, nu am la cine să spun: mă doare capul câteodată, călcâiele şi pulpele. La paralele am mers prost, a ţipat iar la mine Forminte, însă nu am ce să fac, asta e viaţa. La forţă mi‑a venit să plâng, dar nu am plâns. Mi‑a tras o palmă d‑l Bellu şi a început să mă doară maxilarul", mai descrie Maria Olaru practicile de la lot.

"Probabil că aşa a considerat dumnealui, să îmi dea o palmă. Nu înseamnă că mă victimizez. Le scriu pentru că aşa am considerat că e normal, să le scriu.", a exoplicat Maria Olaru.

Octavian Belu neagă, însă, acuzaţiile fostei gimnaste. "Eu nu îmi aduc aminte de acum 16 ani să fi reacţionat de asemenea manieră. Asta nu e o metodă de pregătire - palmă. Se pare că acum un grup de binevoitori, frustraţi din motivele lor personale, încearcă să desfiinţeze acest sport. Dacă ea acum regretă că a făcut gimnastică şi a fost campioană mondială şi olimpică, este altă situaţie. A apărut în toată lumea, de fapt este o modă. În toată lumea au apărut cărţi cu astfel de poveşti. Eu vreau să văd cartea, a mai fost o carte în care după ce s-au spus nu ştiu câte bazaconii scria la sfârşit: Această carte este un pamflet", a spus Belu.

Un alt motiv de stres despre care scrie Maria Olaru în cartea sa era testul cântarului. "Tot acolo, la lot, am învăţat şi metodă cea mai sigură de a scapă de surplusul alimentar ingurgitat, pentru că acesta să nu producă efecte ponderale: provocarea vomei. Oricât de dezagreabil ar fi fost (inclusiv de povestit), cam toate fetele procedau astfel, pândind un moment în care să nu fie văzute, strecurandu‑se la toaletă şi băgându‑şi capul în WC. Asta nu era deloc simplu, întrucât doamna Eta, tot dansa, era numai ochi şi urechi... la fel şi antrenorii. La cum era amplasat grupul sanitar, trebuia să te strecori într‑un moment favorabil spre a nu fi observată (puteai alege şi duşul pentru asta, dar eram fete bine‑crescute, nu dădea frumos să ne curăţăm acolo unde - pardon - borâsem). Oricum, cele care scăpăm astfel de preaplinul lăcomiei nu mai eram «obligate» să ne spurcăm cu Furosemid, înfruntând cu un sfidător curaj blestematul de cântar".

Are 11 medalii de aur, 4 de argint şi 3 de bronz, dintre care una de aur şi alta de argint la Jocurile Olimpice de la Sydney.

Destăinuirile o au în prim-plan şi pe Mariana Bitang, care le jignea permanent pe fete.

"Avea doamna Mariana un umor cu totul special, o gingăşie absolut originală şi o preţuire nemaiîntâlnită, cred, pentru noi - lalelele sale dragi. Pentru încurajare şi cuvenita educaţie, ne alinta cu adjective duios‑materne, precum «frumoaselor», «deşteptele mele dragi», «prinţeselor». Doar că nu ştiu ce alchimie a sălii le metamorfoza. Ajungeau să sune în urechile mele cu totul altfel: «imbecile», «cretine», «ţărănci», «cutre», «hahalere» (cuvântul acesta acolo l‑am auzit prima oară; nici nu ştiam ce înseamnă, a trebuit să mă duc la DEX, ca să n‑o mai deranjez, să‑i cer explicaţii ale înţelesului). La singular, obişnuitele complimente apreciative precum «deşteaptă», «talentată», «graţioasă» ajungeau, după acelaşi mecanism fantastic al sălii, descins parcă din Twin Peaks, să‑mi sune ca «dobitoacă», «tâmpită», «idioată», «indolentă», «proastă». Repertoriul reflectat şi amplificat de pereţii sălii mai conţinea formula magică: «vaci medaliate», cu variantele mai scurte «vită» sau (ca să nu se simtă vreuna dintre noi discriminată!) «vite». Le repet, ca să nu zboare cumva din memoria cititorului, căci din a mea nu există nicio şansă. Din păcate... (...) Şi acum îmi răsună în urechi refrenul dumneaei preferat, rostit cu o voce superior‑scârbită, de parcă‑i era o nesfârşită greaţă de tot şi de toate: «Ce să faci, Bellu, cu ţărăncile astea? Nu vezi că au călcâiele crăpate, de le cântă greierii în ele?»".

Sportiva şi-a dedicat 12 ani din viaţă gimnasticii.

La finalul anului 2000, Maria Olaru s-a retras în glorie din activitatea competiţională.

Tot la lot, gimnastele sufereau nu doar de dureri musculare şi de oase, ci şi de boli contractate prin spitalele unde erau

"Iar pentru ca tacâmul să fie complet, ieşisem din spital cu un bonus: se numea hepatită B! De la instrumentarul medical folosit prin stabilimentele spitaliceşti prin care bântuisem în ultimele 3 luni. Să fi fost la Deva, la Hunedoara sau la Bucureşti? Cine poate şti? Oricum n‑ar ajuta la nimic. Pe scurt: sistemul sanitar. Eu - doar o victimă colaterală. Ce‑i drept, aş putea zice că am scăpat ieftin. Alţii au avut «norocul» să se aleagă cu lucruri mult mai urâte şi mai grave din aceste transfuzii. Virusul hepatic B se instalase acolo, în sângele meu. Aveam să‑l port toată viaţa. Şi va trebui să am grijă să nu‑l las de capul lui. Nu este atât de grav ca hepatita C, dar nici de neluat în seamă, ca un guturai care trece. Dimpotrivă! Pe această temă, s‑au găsit unii (oameni câinoşi la suflet şi proşti, a căror rea‑credinţă şi trivialitate pare nelimitată), grăbiţi să mă întrebe de unde mă căptuşisem, cu cine «mi‑am tras‑o» acolo, în spital?".

După o lungă activitate în echipa naţională de gimnastică, Maria Olaru a suferit o operaţie de implant de tijă de titan la nivelul coloanei.

"Durerile de spate, în zona lombară, au apărut brusc şi s‑au dezvoltat vertiginos. Nu doar că mi‑au stânjenit şi aproape imediat mi‑au blocat mişcările. Dar s‑a instalat o durere insuportabilă, dublată de anchilozarea tuturor segmentelor corporale care implicau coloana. Jale! (...) În cele din urmă, am fost consultată de şeful Clinicii de Politraumatologie, doctorul Dan Negoescu. Un specialist priceput, atent şi responsabil. Spre norocul meu, venea la Timişoara, ca să consulte, şi un eminent specialist ungur: doctorul Robert Vereş, întemeietorul chirurgiei spinale. Dumnealui m‑a examinat, mi‑a făcut toate investigaţiile şi m‑a programat pentru temuta intervenţie, în clinica lui de la Budapesta. De pe urma ei, aveam să port în coloană, toată viaţa, o tijă de titan. Atunci am aflat despre acest metal: două dintre cele mai folositoare proprietăţi ale sale sunt rezistenţa la coroziune şi raportul duritate‑greutate mai bun decât al oricărui alt metal. Mai uşor ca aluminiul, mai dur ca oţelul. Numai bun pentru una ca mine, nu?".

Aşa arată acum Maria Olaru. Ea va împlini, pe 4 iunie, 34 de ani.

Peste ani, după retragerea din activitatea competiţională, fosta mare sportivă a României avea să constate că din dosarul ei medical lipseau date importante.

"După ce m‑am retras din activitate, la începutul anului 2001, am vrut să‑mi văd dosarul medical de la INMS. Iniţial, cineva de acolo se oferise să mă ajute, dar... apoi a renunţat, fără explicaţii, la bunăvoinţa promisă, preferând să dispară din peisaj. Am bănuit că ar putea fi vorba, acolo, despre ceva... cel puţin delicat. Abia recent, prin intervenţia cuiva cu o oarecare autoritate în sistem, am ajuns - împreună cu soţul meu - să vedem acel misterios dosar. Am constatat că lipseau pagini din el. Da, da... fuseseră pur şi simplu rupte! Cu atâta grabă, neglijenţă şi nepăsare, încât rămăseseră acolo bucăţi din ele, prinse la partea dinspre cotor a dosarului. Ce date importante or fi figurat acolo? Nimeni nu mai poate afla. Oricum, unele importante pentru sănătatea mea. Cert este că făptuitorul nici nu se mai ostenise să le îndepărteze, spre a şterge urmele mizerabilei sale intervenţii. Mi se pare evident că scopul unei asemenea porcării era ca nimeni să nu poată, vreodată, să vadă nişte rezultate, diagnostice sau prescripţii medicale".

de

Olaru

avea lansarea

,

13:30,

. Evenimentul

avea loc

de carte BOOKFEST, de

Romexpo. Apoi, volumul

de

editurii Vremea.