FOTO Madeleine Albright şi faimoasele sale broşe cu mesaj politic. Era cunoscută drept Doamna "Read My Pin"
Din copila refugiată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit una dintre cele mai vocale personaje din diplomaţie şi prima femeie secretar de stat a Statelor Unite.
„Sunt momente grele, dar am văzut şi mai rău de atât. Curajul, păstrarea calmului şi sprijinul reciproc ne pot ajuta să trecem cu bine peste această criză“, descria Madeleine Albright situaţia pandemică, chiar la debutul ei, într-un articol intitulat Cel mai bun răspuns la dezastru este rezilienţa, publicat în New York Times pe 12 aprilie 2020. Şi, dacă acel cancer, cu care s-a luptat până în ultima zi a vieţii sale (24 martie 2022), i-ar fi permis şi o analiză a acestui nou război provocat de Rusia, cu siguranţă ne-ar fi reamintit ce a spus în urmă cu opt ani, la invadarea Peninsulei Crimeea: „Vladimir Putin trăieşte pe altă planetă. Cred că fie nu are toate datele şi este hrănit cu propagandă, fie este propria sa propagandă“. Şi tot atunci, ea atrăgea atenţia că NATO trebuie să-şi întărească prezenţa militară în sud-estul Europei, „printr-o cooperare maritimă la Marea Neagră“, intuind că preşedintele rus nu vrea doar „să-şi extindă influenţa, ci şi să divizeze Alianţa“.
Ca fost ambasador al Statelor Unite la ONU şi secretar de stat în al doilea mandat al lui Bill Clinton (1997-2001), Madeleine Albright ştia să „citească“ liderii politici şi să facă predicţii inteligente în materie de geopolitică, drept dovadă şi declaraţiile sale pline de anticipaţie. Totodată, povestea sa de viaţă a contribuit major la conturarea unei anumite optici şi a unei atitudini extrem de dure vizavi de orice factor totalitar.
Pentru a-i înţelege insistenţa cu care şi-a dorit implicarea forţelor americane în genocidul din Rwanda şi cel din Bosnia-Herţegovina, faţă de care Bill Clinton a preferat să rămână neutru, impunerea de sancţiuni dure Irakului (pe care le vedem azi şi în cazul Rusiei, dar care l-a vremea aceea a produs mare foamete şi mortalitate infantilă, pentru care a fost urâtă) şi susţinerea tribunalului ONU pentru crime de război, care i-a judecat pe preşedintele Serbiei, Slobodan Miloşevici, şi pe unii lideri ai sârbilor bosniaci, trebuie să căutăm în experienţa sa de refugiată, care a marcat-o pe viaţă.
Născută la Praga, pe 15 mai 1937, sub numele de Marie Jana Korbelová, era primul dintre cei trei copii ai Annei Spieglová şi ai lui Josef Korbel, ataşat de presă la ambasada Cehoslovaciei din Belgrad. Nici nu împlinise un an şi jumătate, când trupele naziste au intrat în Cehoslovacia, forţând familia lor de evrei cehi să fugă din ţară, la 10 zile după invazie. „Primele mele amintiri sunt ale unui apartament din Londra, pe Kensington Park Road, cu o bucătărie minusculă şi două camere mici, în anii ’40. Clădirea a servit drept cămin temporar pentru refugiaţii din toate colţurile Europei ocupate de nazişti“, îşi amintea ea în acelaşi articol publicat în New York Times. Experienţa noastră de zi cu zi s-a împărţit între raţii de mâncare, interdicţii, perdele decolorate şi lipsuri de aproape toate felurile. În timpul raidurilor aeriene, locuitorii se adunau în pivniţe înghesuite cu plafoanele joase, cântând, împărţind biscuiţi şi ceai“ – cam ceea ce vedem noi astăzi că se întâmplă cu ucrainenii adăpostiţi în buncărele din Kiev.
„Oamenii sunt o specie rezistentă. Datorită calmului şi curajului părinţilor mei, nu am văzut nimic anormal în a încerca o mască de gaz (cu urechi de Mickey Mouse) sau să învăţ să sar coarda sub un cer potenţial letal. Ceea ce ar fi fost cu adevărat ciudat era să avem unt adevărat şi fructe proaspete“, mai descria Madeleine Albright realitatea supravieţuitorilor Marelui Război. Trebuie spus şi că, în 1941, părinţii au decis să se convertească la catolicism şi n-au vorbit, preţ de 50 de ani, despre trecutul lor de evrei prigoniţi.
După eliberarea Cehoslovaciei de către germani, familia a revenit acasă, iar Marie Jana a fost trimisă să studieze la o şcoală de fete din Elveţia, cu predare în limba franceză, unde figura cu numele Madeleine (alintată Madlenka de cei ai casei). Din cauza venirii comuniştilor la putere în 1948, familia a părăsit din nou Europa, de data aceasta pentru America.
Prin intermediul unui profesor de limba rusă de la Universitatea Columbia, seniorul Korbel ajungea la catedra de ştiinţe politice a Universităţii din Denver – unde, după ce a obţinut titlul de decan, avea să-i fie profesor viitorului secretar de stat Condoleezza Rice! De altfel, din 2008, universitatea se numeşte Şcoala de Studii Internaţionale Josef Korbel.
Urmându-i pasiunea, Madeleine a studiat ştiinţele politice şi a fost bursieră până la absolvire, în 1959. În timpul studenţiei, a lucrat ca intern la The Denver Post, în redacţia căruia l-a cunoscut pe Joseph Albright – nepot al patroanei Newsday şi al filantropului Harry Frank Guggenheim. Pentru el, şi-a schimbat din nou religia, îmbrăţişând confesiunea episcopală şi căsătorindu-se în acelaşi an 1959. După încheierea stagiului militar al lui Joseph, s-au mutat mai întâi la Chicago, apoi la New York, unde Madeleine a adus pe lume trei fete: pe gemenele Alice şi Anne (n. 1960) şi apoi pe Katharine (n. 1967).
În paralel, şi-a continuat şi studiile şi a început un curs de limba rusă, reuşind să-şi dea doctoratul sub coordonarea profesorului Zbigniew Brzezinski – consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter şi o autoritate printre marii strategi globali americani, care a recrutat-o la Casa Albă. Aşa a ajuns consilier pe politică externă în Partidul Democrat şi, odată cu venirea la putere a lui Bill Clinton, cariera ei a prins aripi nesperate, mai întâi ca ambasador al ONU, iar mai apoi ca prima femeie secretar de stat. Din păcate, însă, pentru traseul său diplomatic a pierdut viaţa de familie, Joseph divorţând de ea în 1982.
Interesant este că, pe lângă discursurile şi acţiunile sale, Madeleine Albright mai este cunoscută şi pentru „limbajul“ broşelor sale. Cu o colecţie de aproape 300 de astfel de accesorii, Albright obişnuia să transmită mesaje subliminale interlocutorilor săi, ca parte a arsenalului diplomatic personal. Parafrazându-l pe fostul preşedinte George H.W. Bush, a cărui replică „Read my lips“ a devenit celebră, ea le spunea reporterilor şi colegilor „Read my pins“ (care a devenit şi titlul unui volum publicat de ea).
E de notorietate faptul că, la întâlnirea cu Saddam Hussein, a purtat o broşă în formă de şarpe, după ce unul dintre oamenii din anturajul lui ar fi comparat-o cu unul. Apoi, când l-a întâlnit pe liderul palestinian Yasser Arafat, a purtat o broşă-viespe, „pentru că doream să-l înţep niţel şi să transmit un mesaj dur“, spune Albright în cartea sa Read my pins. Pe Vladimir Putin l-a iritat cu broşa sa cu trei maimuţe (una îşi acoperă urechile, alta ochii şi cealaltă gura, simbolizând atitudinea Rusiei faţă de Cecenia), pe liderul nord-corean King Jong-II l-a vizitat în 2000, purtând la rever cel mai mare steag american, iar pe Nelson Mandela l-a onorat cu o broşă-zebră, un simbol etern al Africii.
După ce preşedinţia lui Bill Clinton s-a încheiat, Madeleine Albright a devenit un simbol pentru o întreagă generaţie de femei, pe care le-a inspirat să lupte pentru respect şi recunoaştere în profesiile lor. Au rămas celebre cuvintele pe care le-a spus de multe ori: „În iad există un loc special pentru femeile care nu se ajută una pe alta“.
FOTO: Getty Images, Profimedia
