Horia Moculescu a murit, la 88 de ani. Compozitorul a dus boala pe picioare mulți ani. Fiica sa e distrusă de durere: ”Erai aerul meu!”
Celebrul compozitor s-a stins din viață după ce fusese internat în stare gravă la spital, fiind intubat în ultimele zile. În stare gravă la ATI, exact așa l-a descris fiica Nidia, care acum este răvășită de durerea pierderii.
Nidia scrie, plângând, că nu știe cum va trece peste această suferință, că nu e atât de puternică precum era compozitorul, că sufletul ei este frânt.
Nidia suferă cumplit: „Sun frântă”
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris Nidia, în lacrimi, pe un grup de prieteni, înainte ca maestrul să se stingă.
De 17 ani o boală perfidă i-a măcinat trupul, transformând fiecare zi într-o luptă dureroasă. Diagnosticul primit atunci a fost dur: neurom Morton, o afecțiune care îi provoacă dureri cumplite și l-a trimis de mai multe ori pe masa de operație. Din păcate, nici intervențiile chirurgicale nu i-au adus alinarea, chinul continuând, în ciuda tuturor tratamentelor, după cum chiar el a declarat.
Mai mult, faptul că a fumat enorm i-a adus și un diagnostic de BPOC, semn că plămânii săi fuuseseră grav afectați. În urma unei pneumonii severe s-a și stins. Dumnezeu să îl odihnească pe maestru!
Foto: Arhivă
