Jacques Chirac, străin la Élysée. Află totul despre cunoscutul preşedinte francez!

Jacques Chirac, cu soţia Bernadette şi fiicele Laurence şi Claude

Unul dintre cei mai marcanţi politicieni francezi are un CV greu de egalat: a fost de două ori preşedinte, de două ori prim-ministru şi 18 ani primar al Parisului. Din păcate, la 84 de ani, cartea vieţii lui se şterge filă cu filă.

 Când a părăsit Palatul Élysée, în mai 2007, la sfârşitul celui de-al doilea său mandat ca preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a impus să renunţe definitiv la viaţa publică, să se bucure de traiul liniştit de acasă şi să-şi vadă de sănătate, după accidentul vascular cerebral suferit în 2005. Practic, cel mai popular om politic din Franţa s-a îndepărtat de politică. Şi, o vreme, părea că se ţine strict de „planul său de pensionare“, inhibându-şi orice comentariu despre acţiunile succesorului său, Nicolas Sar­kozy, chiar şi atunci când acesta i-a criticat pe „regii trândavi“ care l-au precedat, şi rămânând în umbră când foştii săi premieri, Alain Juppé, Jean-Pierre Raffarin şi Dominique de Villepin, s-au distanţat de ideea securităţii sociale, sco­ţându-l cu totul din sărite. Drept „terapie“, fostul lider şi soţia sa, Bernadette, s-au retras într-un apartament de pe malul Senei, închiriat de la un membru al familiei libaneze Hariri.

Numai că ieşirea la pensie avea să le fie tulbu­rată de un prim incident casnic, care i-a mâhnit profund: micul lor Bichon Maltese alb, atât de ironic botezat Sumo şi crescut pe coridoarele Pa­latului Élysée, „n-a suportat relocarea şi a devenit brusc agresiv şi depresiv, atacându-l pe Chirac de cel puţin trei ori până ce familia a hotărât să-l dea unor prieteni care locuiesc la o fermă din apropie­re de Paris“, nota la acea vreme cotidianul de mare tiraj Le Parisien. Apoi, apariţia unei biografii a sa, Străin la Élysée, i-a cam şifonat imaginea, după ce câteva extrase au ajuns pe mâna jurnaliştilor de la săptămânalul Marianne, care au insistat să sublini­eze cele mai mari defecte ale sale: un petrecăreţ cu limbaj vulgar, afemeiat notoriu şi amator de bere mexicană, înclinat spre băile de mulţime şi „mân­gâind posteriorul vacilor la saloanele agricole“. Chiar şi un gest galant, precum sărutarea mâinii cancelarului german Angela Merkel a născut sus­piciuni în cazul lui. Şi asta pentru că se zvonea că, încă din timpul primului său mandat ca preşedin­te (1992-1997), Chirac ar fi avut derapaje marita­le, acoperite cu dibăcie de fidelul său şofer, Jean- Claude Laumond (descris în carte drept „şoferul plăcerilor“). „În fiecare seară, pe la 8, îl aştepta în maşină în parcarea din spatele Hôtel de Ville. Erau o pereche ciudată, cu un oarecare aer conspirativ, dar care anunţa că merg la distracţie“, relatează şi Franz-Olivier Giesbert într-o altă biografie a sa, La Tragédie du président, publicată de celebra editură Flammarion.

Din păcate, în timpul unui asemenea „rond de noapte“, chiar pe data de 31 august 1997, când Lady Diana Spencer şi iubitul său arab, Dodi Al Fayed, şi-au pierdut viaţa într-un cumplit accident de ma­şină într-un pasaj subteran din Paris, Chirac n-a fost de găsit. Iar Prima Doamnă, înfuriată, l-a ară­tat cu degetul pe şoferul complice şi a cerut să fie dat afară. Ei bine, Jacques s-a simţit dator să nu-l lase pe drumuri şi i-a găsit lui Laumond un post de inspector la administraţia cimitirelor din Paris. Numai că Laumond voia răzbunare. Şi a obţinut-o prin scris, publicând o altă biografie spumoasă a fostului său şef, Vingt-cinq ans avec lui. „Chirac avea la dispoziţia sa membre de partid, secretare de organizaţie şi orice femeie cu care ar fi putut petrece cinci minute intense în apartamentul său de la etajul cinci din strada Lille nr. 123 – de unde cobora mereu cu o sclipire în ochi şi cu ciorapii în mână. Ba chiar umbla o vorbă cu aluzii sexuale în anturajul său feminin din strada Lille: «Chirac? Trei minute, cu duş cu tot!». Cunoştea actriţe, şi franceze, şi italiene (chipurile, şi Claudia Cardinale s-ar fi aflat pe lista lui), jurnaliste, femei interesate să aibă carieră ori altele cărora le plăceau bacşi­şurile grase“, povesteşte cu nesaţ trădătorul Lau­mond, amintind de o febleţe a fostului său patron, Marie-France Garaud: „Era muza lui supremă, fe­meia care îl înălţa, pentru care ar fi făcut orice. O relaţie care era totodată maternă şi amoroasă“. Şi, evident, care era ca un spin în inima bietei Berna­dette, care îl privea cu silă când intra pe uşă la ore târzii în noapte, mirosind a parfum de femeie ori când îl vedea că-şi face valiza pentru „o călătorie de weekend“, ca invitat al altui dandy, Silvio Ber­lusconi, de unde venea cu ruj pe guler.

Iar zvonurile cum că ar fi avut o fată, acum în vârstă de peste 20 de ani (să fie vorba, oare, des­pre Anh Dao Traxel, fiica lor adoptată?), cu o ja­poneză din suita familiei regale nipone, şi un bă­ieţel cu o amantă din Maroc au dus la scandaluri răsunătoare în familia lor. De altfel, Bernadette i-ar fi cerut divorţul de trei ori lui Jacques, având un dosar bine întocmit cu fotografii şi alte probe ale infidelităţilor lui. Dar de fiecare dată a cedat, din simplul considerent că era o catolică convinsă şi o „prizonieră a principiilor familiale tradiţiona­le“ (soacra ei o avertizase de mult: „Orice ar fi, nu vrem divorţ în familie!“). Iar el n-ar fi renunţat nicicând la ea, chiar dacă el însuşi a recunoscut, într-un final: „Au fost femei pe care le-am iubit mult, dar cât mai discret posibil“. Astăzi, când cor­pul său e tot mai slăbit de afecţiunile renale şi de crizele de gută, iar picioarele nu-l mai ajută deloc, fiindu-i necesar un scaun cu rotile, Bernadette nu mai are aceeaşi consideraţie pentru el. Deunăzi, săptămânalul France Dimanche titra că cei doi nu mai locuiesc împreună de la Crăciun încoace, el fiind prea bolnav şi având nevoie de asistenţă permanentă, iar ea fiind prea obosită să-l suporte şi dorind să-şi trăiască restul vieţii în linişte. Un fapt confirmat de mezina lor, Claude, care i-a ser­vit tatălui său drept consilier în ultimul mandat de preşedinţie şi care se ocupă, de atunci, de totul, „de la alegerea cravatelor, la alegerea prietenilor şi chiar şi a jurnaliştilor care vin să-i ia interviu“, notează şi publicaţia VSD. Şi iată cum, în ajunul împlinirii a 60 de ani de mariaj, pe 16 martie, rup­tura s-a produs, chiar dacă nu şi în acte.

Anh Dao Traxel, fiica lui adoptivă

Dacă ar fi să ia viaţa de la început, Bernadette Chodron de Courcel nu i-ar mai spune „Da“ tână­rului Jacques René Chirac, student de la Şcoala Naţională de Administraţie, care-şi petrecuse ul­tima vacanţă de dinainte de facultate ca ospătar pe un vas ce transporta cărbune între Europa şi Statele Unite. Nici nu s-ar mai lăsa impresionată de descendenţa lui burgheză, de bunul renume al tatălui lui bancher şi director de companie aeriană, nici de viziunile lui gaulliste, care l-au propulsat în administraţia franceză, de la cel mai mic nivel, ca primar al unui orăşel din Correze, până la nivel central, ca primar al Parisului, şi apoi naţional, ca preşedinte al Franţei. E-adevă­rat că i-a apreciat întotdeauna pasiunile excen­trice, îndreptate spre cultura asiatică, africană şi din Orientul Mijlociu. Dar niciodată nu l-a iertat că a fost un tată permanent absent şi că nu i-a fost alături fetei lor celei mari, Laurence, care a ajuns adeseori pe mâna psihiatrilor, după mai multe accese anorexice şi suicidale provocate de un psihic slăbit de o meningită suferită în co­pilărie.

Din păcate, Bernadette e tot mai singură şi în lamentările ei, căci marele Jacques Chirac sufe­ră de Alzheimer, ceea ce îl face să uite şi bătăliile politice, şi luptele maritale, ba chiar şi condam­narea sa la închisoare cu suspendare pentru deturnare de fonduri publice, abuz de încredere şi conflict de interese, din perioada în care era primar al Parisului. Şi, cel mai trist, uită că este bunicul lui Martin Rey-Chirac, băiatul lui Clau­de cu judokanul Thierry Rey şi singura alinare reală a lui Bernadette.

Jacques Chirac şi nepotul lui, Martin

Foto: photoland/corbis images, guliver/getty images