Marina Almăşan, despre bătălia cu coronavirusul: "M-a atacat mişeleşte"

22 martie, 2021
1 marina75 jpg jpeg

A purtat mască şi a respectat toate restricţiile, dar tot s-a îmbolnăvit. Primul gând a fost pentru părinţii ei, cu care se întâlnise de curând, apoi către suferinţa ce urma să o trăiască. Maria Almăşan a povestit ce au însemnat pentru ea cele două săptămâni de izolare.

“Am ales să nu vorbesc despre boala mea, atâta timp cât ea era în plină desfăşurare. Odată pentru că , observand , în timp, influenţa pozitivă pe care o am asupra celor din jur, n-am vrut ca “întâmplarea” mea să-i “destabilizeze” emoţional  pe cei ce am văzut că-şi trag “din mine” energiile pentru a merge mai departe. Apoi…deşi ştiam că un astfel de “jurnal de front” mi-ar fi adus un oarecare “rating”, am detestat întotdeauna obţinerea “simpatiei” celor din jur prin astfel de şiretlicuri ieftine. În fine, pentru că sunt lucruri în viaţă despre care îţi propui să vorbeşti numai după ce simţi că le-ai lăsat în urma ta.

În urma mea, sper, a rămas un virus care m-a atacat mişeleşte, îngenunchind toată prudenţa care m-a caracterizat, în tot acest an. Nu mă întrebaţi cum l-am luat. De unde. De la cine. Sunt unul din cei mai corecţi purtători de mască, “spălători” de mâini şi “păstrători” de distanţare fizică, în plus, sunt un om sănătos, care se hrăneşte corect, doarme bine, face sport şi are o atitudine pozitivă. Şi totuşi…fix de Ziua femeii, când Evele lumii primeau flori, parfumuri şi declaraţii de iubire, mie mi-a pătruns în viaţă Covid-ul. Mai întâi cu o durere atroce de coloană, însoţită de o febră moderată şi o discretă tuse de genul celor pe care le dobândeşti, de regulă, atunci când ieşi dezbracat, în frig. Ieşisem şi eu, cu câteva zile în urmă, de aceea gandirii mele pozitive nu i-a fost greu să-i aplice stării mele un diagnostic nevinovat: bronşită”, mărturiseşte Marina  pe site-ul Femeide10.ro

Tratamentul la care a apelat nu era însă eficient. “Cele câteva remedii însă, care , în alte cazuri, dădeau rezultate imediate, s-au dovedit a fi de data aceasta precum frecţia aceea, la picior de lemn… Şi atunci a intrat în scenă “Scenariul 2”. …Testul COVID – cel rapid, luat de la farmacie.  “Două liniuţe” -le afişate după cele mai lungi “10 minute” din ultimul deceniu, mi-au prăbuşit cerul pe cap…

M-am tot gândit de nenumărate ori, în aceste vremuri sufocate de teroarea unei pandemii crâncene, ce simte un om, atunci când este diagnosticat cu COVID?…Ce am simtit eu?!? Primul gând a zburat către parinţii mei. Întreg anul mi l-am petrecut iubindu-i prudent, de la distanţă, respirându-le aerul apropierii prin măşti (uneori două suprapuse), refuzându-mi constant îmbrăţişările de care mi se făcuse atât de dor…Şi iată…ceasul rău! Cu două zile înainte de apariţia simptomelor, fusese ziua mamei şi –  deşi sub adăpostul măştii – petrecusem o oră întreagă,  la poveşti…

Mi-am blestemat, de mii de ori, de atunci, iniţiativa de a-i vizita, am urât fiecare foşnet al hârtiei colorate în care-mi împachetasem darurile pentru mama, calculam până la epuizare, în minte, distanţa la care mă aşezasem, faţă de mama,  in sufrageria părinţilor, scanam cu infrigurare, de pe internet, toate informaţiile legate de “riscurile infectării”, formele bolii la vârstnici,  “perioada de incubaţie” şi alte elemente,  care ba îmi sporeau neliniştea, ba îmi mai dădeau o rază de speranţă. În paralel, îi “inventariam” şi pe toţi ceilalţi cu care, chiar şi cu mască, interacţionasem. Le-am dat , telefonic,  cu jumătate de gură, verdictul… Mă simţeam vinovată pentru orice suflet care ar fi putut avea de suferit, din cauza mea. Din cauza mea?!?…Ce sentiment chinuitor ţi-l dă gandul că i-ai putea face rău cuiva, fără să-ţi fi dorit nicio secundă acest lucru”

A chemat apoi Ambulanţa. “Starea nu-mi era mai rea, dar aveam nevoie de confirmarea oficială a bolii. Testul PCR a plecat de la mine la prânz, cu Ambulanţa şi s-a întors pe-nserat,  sub forma unui mail,  purtând un conţinut devastator…POZITIV. ….La televizor, continuau protestele celor ce nu dau doi bani pe pandemie, acuzele fără hotare la adresa guvernanţilor, a medicilor, a spitalelor. Eu aveam COVID şi nimeni din lumea asta nu-mi putea spune dacă peste câteva zile voi fi bine sau voi respira oxigen, la aparate.

Îngrozită de perspectiva de a-mi fi infectat proprii părinţi – fiinţele cele mai vulnerabile şi totodată cele mai preţioase pentru mine – ziua următoare m-am prezentat la “Matei Balş”. “Eşti nebună!! Evită spitalele!” – au tăbărât pe mine rebelii “anti-tot”. Respectul, admiraţia şi încrederea mea faţă de medici nu sunt însă de ieri, de azi ( cei ce mă citesc constant, îmi cunosc demult această  atitudine şi râvna cu care am sărit, de fiecare dată, în apărarea unor eminenţi medici, nedreptăţiţi de o societate mai bolnavă decât cele mai grave cazuri ale lor ) ; prin urmare, am refuzat să cad, în toată această perioadă, în plasa propagandei anti-medici, anti-spital. Cred cu tărie în jurămintul pe care medicii planetei l-au făcut în faţa lui Hipocrate şi de asemenea, sunt sigură că atitudinea sănătoasă, exprimată public, a unor persoane cunoscute asemeni  mie,  nu poate decât să ajute. 

    Un tratament  ambulator –  fixat corect, ştiinţific şi “nu după ureche”, plus  câteva vizite repetate,  la control  – acestea au însemnat COVID-ul meu, exprimat “în două vorbe”. Dar nu mă voi limita doar la cele două vorbe. Căci definiţia acestor două săptămâni a însemnat mult mai mult pentru mine:  peste tot şi toate a guvernat acea îngrijorare apăsătoare,  care mă însoţea, de la trezire, până la lăsatul întunericului, alimentată fiind de pusee de temperatură şi stare gripală, de experimentarea “unei lumi fără miros”, de permanenta şi îngrozita monitorizare, de la distanţă, a părinţilor. “-Cum vă simţiţi? -Bine…” – a fost cel mai important schimb de replici al fiecărei zile.  

Şi au mai însemnat ceva, aceste două săptămâni. Jurnalistic vorbind. Au însemnat contactul cu medicii. Cu Spitalul. Cu “Matei Balş”. Cu a sa “legendă”, numită “Adrian Streinu-Cercel” – eminentul medic,  pe care-l admiram încă de pe vremea emisiunii “Veniţi cu noi pe programul 2”, demult de tot, când Mihai Tatulici se simţea atât de onorat de prezenţa, in platoul de filmare, a tânărului, dar de atunci deja faimosului infecţionist. 

Am intrat, pe poarta Spitalului Matei Balş de nenumărate ori, în aceste două săptămâni. Pentru a căuta, întâi de toate, leacul care ar fi putut însemna profilaxia pentru parinţii mei; apoi pentru a-mi primi propriul tratament;  apoi pentru a fi monitorizată în ce fel organismul meu răspunde schemei fixată de medicI. Am mers la Balş cu încredere. Fără nicio reţinere. Seara, acasă, în faţa televizorului, rezistam cu greu asaltului de ură şi venin, îndreptat împotriva medicilor şi a spitalelor din România, iar a doua zi mă convingeam, la faţa locului, de contrariu, condamnându-mi, în gând, colegii jurnalişti pentru propagarea unei asemenea atitudini bolnave la adresa celor spre care populaţia ar trebui să se îndrepte cu inima deschisă. Dar trebuie să treci tu însuţi (sau cineva drag ţie)  prin boală, pentru a înţelege aceste lucruri”, mai spune Marina.



Recente pe Ok! Magazine

kim kim yo jong gettyimages 951833242 jpg jpeg
Amber Heard și Johnny Depp jpg
anca turcasiu vara5 jpg
Brooklyn Beckham și Nicola Peltz (14) jpg
Loredana de vară (2) jpg
Melanie Griffith PNG
jan7 jpg
denise5 jpg
ale3 jpg
Serena Williams (2) jpg
am5 jpg
pt site DSC 5287 fl jpg
Kim Kardashian si Pete Davidson (3) jpg
casa lui Ben Affleck jpg
al11 jpg
Donald Trump
cristiano ronaldo yacht georgina rodriguez jpeg
Lia Bugnar jpg