Oana Mareş, la un pas de tragedie: “Am intrat în cameră exact când scena se întâmpla, ca într-un film de groază pe care nu mi-aş fi dorit să-l văd vreodată”
Oana Mareş a trăit pe viu un film de groază atunci când fiul ei s-a aventurat pe pervazul exterior al camerei de la etajul trei.
“Tragediile se intâmplă atunci când calmul tronează şi instinctele nu dau alerta. Mi s-a intâmplat şi mie să trăiesc coşmarul oricărei mame. Copilul meu, ,deschis total de doamna care ne ajuta la curăţenie, cu inălţător la indemână, lăsat după ştergerea geamului.
O secundă de neatenţie şi Nicolai era pe pervaz strigând către Ana: "Uite ce pot să fac!"
Am intrat in cameră exact când scena se intâmpla, ca intr-un film de groază pe care nu mi-aş fi dorit să-l văd vreodată. Copilul meu pe pervazul exterior, Ana concentrată cu aspiratorul zgomotos, curăţa sub pat, nu auzea nimic din ce se intâmpla.
Intr-o secundă mi s-au desfăşurat toate variantele posibile: un singur zgomot, o singură reacţie l-ar fi făcut să se sperie, să se dezechilibreze. Am plecat pâş pâş către el rugăndu-mă la tot ce-i bun şi sfânt in viaţa noastră ca Ana să nu observe şi să nu reacţioneze in niciun fel.
Am ajuns la el, l-am prins in braţe fără să-i dau timp de reacţie şi am rămas aşa, impreună, multe zile şi nopţi , in care nu am mai zâmbit, nu am mai dormit şi am tocit o dantură intreagă la gândul că sunt vinovată”, poveşteşte.
După acest episod nimic nu a mai fost la fel, iar sentimental de vinovăţie nu a ocolit-o. “M-am simţit mult timp vinovată pentru că nu am anticipat acest pericol. Am renunţat la orice tip de ajutor, am securizat geamurile pentru scurta perioadă în care am mai rămas acolo, până ne-am mutat, evident la parter.
Am trăit multe nopţi de somn intrerupte de sentimentul de panică şi neputinţă, am dormit un an cu mâna pe el să fiu sigură că este acolo, lângă mine. Am fost, mult timp, complet subjugată de teama să nu i se intâmple ceva.
Timpul a trecut, Nicolai e mare şi atent , am adaptat totul la stilul lui de neinfricat , am vorbit mult despre siguranţă, dar nu pot să nu mă gândesc cât de puţin este, pentru un părinte, intre a fi ACOLO şi a fi in IAD”.
