OK! Icons. Bob Marley, one love, one life

Cu el, muzica reggae a prins un glas recognoscibil. Odată cu el, rastafari a evoluat dintr-un cult într-un stil de viaţă. Iar chipul său a devenit cel mai mercantilizat din istoria muzicii, ca imagine a păcii şi a libertăţii. Exact mesajul pe care a vrut să-l transmită şi să rămână intact, pentru posteritate.

Bob Marley, 1980

Era scund şi puţin atrăgă­tor. Neşcolit, rebel şi greu de convins să facă orice. Venise pe lume în ’45, îna­inte de încheierea celui de-Al Doilea Război Mon­dial, într-un mic sat din Jamaica, Nine Mile din Saint Ann Parish, în urma aventurii unui ofiţer de marină englez din Sussex cu o fetişcancă de culoare din nordul insulei. Se numea Nesta Robert Marley şi-şi amintea cu greu de tatăl său, Norval Sinclair Marley, pe care-l văzuse rar, dar care i-a furnizat, totuşi, cele necesa­re vreo zece ani cât a mai trăit, până la atacul de cord suferit la vârsta de 70 de ani. Crescut doar de mama sa, Cedella Booker, care lucra ca supraveghetoare pe o plantaţie, a trebuit să renunţe la prietenii şi locurile din copilărie pentru a se muta la 12 ani în capitala insulei, Kingston. Motivul pare să fi fost o iubire in­terzisă a mamei sale cu tatăl unui prieten de-ai săi, Neville Livingston (cunoscut ulterior ca Bunny Wailer), în urma căreia Cedella a adus pe lume o fetiţă, Pearl – sora care a sudat şi mai mult legătura dintre Bob şi Bunny. Ni­ciunul dintre băieţi nu era atras de şcoală şi, atunci când chiuleau împreună, încercau să prindă la radio câteva posturi străine ale căror transmisie ajungea cu greu pe ţărmurile ca­raibene. Şi, pentru că le-a plăcut atât de mult muzica ska (o combinaţie de tonuri insulare, cu R&B şi jazz american), s-au înscris la cursu­rile lui Joe Higgs, un artist local care ţinea ore de muzică pentru începători.

The Wailers: Bunny Wailer, Bob Marley şi Peter Tosh

Acolo, Bob şi Bunny au învăţat să cânte la chitară şi şi-au îmbunătăţit tehnica vocală. Şi tot acolo l-au cunoscut pe Winston Hubert McIntosh (alias Peter Tosh), cu care, prin ’63, au pus bazele primei lor formaţii, The Teena­gers. La sfârşitul anului aveau un nume nou, The Wailing Wailers, încă trei colegi (Junior Braithwaite, Beverly Kelso şi Cherry Smith, care n-au rezistat decât trei ani în trupă) şi un prim single, Simmer Down, care avea să se vândă în 70.000 de exemplare! Însă Bob mai avea în sertar patru piese înregistrate sub pseudonimul Bobby Martell (şi relansate pos­tum în Songs of Freedom): Judge Not, One Cup of Coffee, Do You Still Love Me? şi Terror. Şi e incredibil cum, la nici 18 ani, el cânta despre opresiune, foame şi nedreptăţi politice!

De altfel, trupa îşi dorea ca mesajul ei să ajungă la jamaicanii de rând, care aveau un nivel scăzut de trai şi suportau presiunile ve­nite din partea liderilor politici lacomi şi lip­siţi de scrupule. Căci, în spatele ritmului şi vibraţiilor pozitive, stătea povestea tragică a celor patru sute de ani de colonialism, a ten­siunilor interne şi a nerespectării drepturilor omului, care măcinau zilnic pătura de jos a societăţii. În numele acestor principii, trupa a îmbrăţişat stilul rastafari în 1966, când îm­păratul Etiopiei a vizitat Jamaica. Fostul prinţ Ras Tafari Makonnen, care îşi luase numele de Haile Selassie (Puterea Trinităţii), era un per­sonaj despre care se credea că e reîncarnarea lui Mesia, „leul din Zion“, noul zeu eliberator al africanilor. Iar la prima lui vizită pe insulă, în 1961, ploaia tropicală care s-a declanşat după o lungă perioadă de secetă i-a făcut pe cei o sută de mii de jamaicani care îl aşteptau la aeroport să creadă că el e cel proorocit în Apocalipsa dupa Ioan: „Un rege se va ridica din Africa…“.

Convins că l-a văzut pe Dumnezeu pe Pă­mânt, Bob Marley a renunţat la religia catolică în care crescuse şi s-a dedicat acestei mişcări, construindu-şi un stil propriu atât în muzi­că, cât şi în privinţa traiului de zi cu zi. Prima schimbare radicală a fost promisiunea de-a nu-şi tăia niciodată părul, nici de pe cap, nici de pe corp, pentru ca astfel să trăiască natu­ral, în acord cu natura – acelaşi motiv invo­cat şi pentru adoptarea regimului vegetarian. Consumul de cannabis, denumit şi vindecarea naţiunii, ganja sau iarbă, era văzut drept un act religios ce curăţă corpul şi mintea, vindecă sufletul, facilitează pacifismul, aduce plăcere şi îi aduce mai aproape de Jah.

Cu siguranţă, lui Marley i-a adus şi mai multă inspiraţie, mai ales după ce a devenit liderul formaţiei, când erau cunoscuţi drept Bob Marley and the Wailers şi când colaborau cu un grup de backing vocal din care făcea parte şi Rita Anderson, cu care se căsătorise în februarie 1966. Ritmurile frenetice au fost înlocuite cu ritmuri mai lente, numite rock-steady, iar piesele lui Bob purtau o şi mai mare încărcătură socială. Muzica lui influenţa, în mare parte masele afro, care se regăseau în versurile despre acceptarea negrilor de că­tre albi, discriminare, libertate, sărăcie, pace în lume şi o viaţă împlinită: Soul Rebel, Dup­py Conqueror, 400 Years, Small Axe, Get Up, Stand Up şi I Shot the Sheriff. După aceasta din urmă, Eric Clapton a făcut un cover care a ajuns megahit în SUA – break out-ul de care Marley avea nevoie pentru a se face auzit pe plan internaţional. Au urmat Talkin’ Blues, No Woman No Cry, So Jah Seh, Revolution, Them Belly Full (But We Hungry) sau War.

Bob Marley era pe atunci un activist non-politic în Jamaica şi şi-a anunţat intenţia de-a oferi un concert gratuit în Parcul Eroilor Naţi­unii din Kingston, pe 5 decembrie 1976, cu sco­pul de-a promova pacea. Cu două zile înainte de concertul Smile Jamaica, Bob a fost ţinta unui atac armat la reşedinţa lui din 56 Hope Road. În timpul schimbului de focuri, Rita şi încă doi colaboratori ai lui au fost răniţi, iar el s-a ales cu răni în piept şi la mână. Dintre ata­catori, despre care s-a speculat că erau nişte hoţi luaţi prin surprindere de proprietari, a fă­cut parte Jim Brown, un apropiat al partidului pro-american din Jamaica – fapt pentru care s-a presupus că CIA instrumentase această lo­vitură, ce ar fi trebuit să fie una simbolică pen­tru alegerile de peste două săptămâni, din 20 decembrie. Dar iată că Marley cel norocos şi iubit de zei s-a recuperat complet şi, conform programului, a cântat în faţa jamaicanilor. În­trebat de ce a refuzat spitalizarea şi a insistat să susţină concertul, el a răspuns: „Oamenii care încearcă să facă această lume mai rea nu-şi permit nicio zi liberă, cum aş putea eu să-mi iau una când încerc să fac puţină lumi­nă în obscuritate?“. Totuşi, temându-se de un alt atentat, Marley s-a retras la Londra, unde a înregistrat albumul Exodus, emblematic pen­tru cariera sa şi pentru muzica reggae, în ge­neral, şi care a rezistat în topul britanic timp de 56 de săptămâni.

La 36 de ani, pe când juca fotbal şi s-a îm­piedicat de o bucată de cupru, din cauza pan­tofilor sport noi, jamaicanul s-a ales cu o rană la picior ce părea minoră, dar care refuza să se închidă. Medicii i-au pus un diagnostic crunt, cancer de piele, şi i-au recomandat amputa­rea piciorului. Marley nici n-a vrut să audă, cel mai probabil şi din pricina convingerilor sale religioase. Ulterior, boala i-a cuprins plămânii şi creierul, ducând la tragicul sfârşit din 11 mai 1981.

Scepticii cred că un vegetarian convins ca el n-ar fi avut cum să facă cinci tumori şi că, de fapt, şi-a înscenat moartea şi trăieşte ascuns de adepţii mişcării rastafari, ştiut fiind faptul că era o ţintă vulnerabilă. În tot cazul, mesa­jul muzicii lui a supravieţuit timpului şi noile generaţii încă îl venerează. Familia sa a avut grijă să-i conserve imaginea, transformându-l într-un brand în sine. Avem insigne, tricouri, căni, pături, până la sisteme audio, căşti, chiar şi cafea cu numele lui. Dar, mai mult decât o imagine, el a rămas în mentalul colectiv ca un exponent al luptei împotriva sistemului şi ca un zeu al culturii jamaicane.

Afaceri cu marijuana

În timpul vieţii, Marley fuma aproximativ 500 de grame de marijuana pe săptămână. Astăzi, Marley Natural e primul brand aprobat de familia cântăreţului, care a acceptat ca numele lui să apară pe o gamă de produse ce conţin marijuana – ţigări precum cele pe care Marley le fuma pentru a se concentra mai bine, uleiuri, infuzii şi loţiuni, care vor fi comercializate în statele americane şi ţările care au legalizat consumul şi comerţul cu canabis. Mai mult, Damian Marley (38), cel mai mic dintre copiii cântăreţului, artist premiat şi rastafarian la rândul său, intenţionează să transforme o închisoare dezafectată din California într-o fermă de marijuana. „El a considerat această plantă ca fiind ceva spiritual, care poate să trezească starea de bine, să ascută puterea de gândire, să ne conecteze cu natura şi să ne elibereze creativitatea“, spune şi fiica lui Bob, Cedella.

Bob Marley, împreună cu soţia Rita şi cu Bunny Wailer

Vânzări. A vândut mai mult de 200 de milioane de discuri în lume, fiind cel mai de succes artist reggae din toate timpurile. După moarte, câştigurile sale au atins un milliard de dolari.

Rita Marley, alături de Julian, Damian şi de Stephen Marley

A avut 11 copii. Trei au fost născuţi de soţia sa, Rita (Cedella, David „Ziggy“ şi Stephen), doi adoptaţi (Sharon şi Stephanie, provenind din relaţii anterioare ale Ritei) şi ceilalţi au fost născuţi de femei diferite care au avut legături cu acesta. Patru dintre ei, Ky-Mani (40), Damian (37), Stephen (44) şi Julian (41), îi calcă pe urme.