Povestea unei mari iubiri Maria Callas & Aristotel Onassis

S-au cunoscut în 1957, la o petrecere în Veneţia. El îşi asigurase un loc la masă chiar lângă ea. Apoi, a început s-o curteze asiduu, cu viclenia şi insistenţa vânătorului de cursă lungă. Înaintea unui concert caritabil, i-a trimis un imens buchet de trandafiri, semnând: „Celălalt grec“.

S-au cunoscut în 1957, la o petrecere în Veneţia. El îşi asigurase un loc la masă chiar lângă ea. Apoi, a început s-o curteze asiduu, cu viclenia şi insistenţa vânătorului de cursă lungă. Înaintea unui concert caritabil, i-a trimis un imens buchet de trandafiri, semnând: „Celălalt grec“. Ei erau eroii Eladei, care cuceriseră lumea. Era menit să fie împreună. Şi împreună au scris tragedia greacă modernă.

Pentru Maria Callas, această cursă sentimentală întinsă de experi­mentatul Aristotel Onassis, cu 17 ani mai mare decât ea, era irezisti­bilă. Nu avea cum să nu cadă în pla­sa de pescuit a magnatului afacerilor maritime. Ea atinsese punctul culminant al carierei, părea că are totul, dar îi lipsea tocmai preaplinul acela sufletesc, precum cascadele dramatice ale vocii sale, care să-i aducă împlinirea ca femeie: marea dragoste. Avea o căsnicie banală, fără copii, cu Giovanni Battista Mene­ghini, managerul ei (ulterior, acesta avea să scrie într-o carte că Maria şi-a dorit cu ardoare copii, dar n-a putut avea). Lui îi datora, din punct de vedere tehnic, ascen­siunea pe scena mondială a operei. Dar la acel moment, aplauzele furtunoase ale publicului şi îmbrăţişările de rutină ale soţului nu mai erau de ajuns. Avea nevoie de acel cineva cu care să traducă şi dincolo de cortină toată pasiunea pe care o revărsa pe scenă. La 35 de ani, reuşise, în sfârşit, după atâţia ani de luptă cu dietele, să slăbeas­că. Se simţea femeie. Acestui preambul perfect pentru o furtunoasă poveste de iubire i se adăuga şi conflictuala relaţie a Mariei cu mama sa, Evangelina, care tocmai fă­cuse supremul „gest matern“ de-a exploata legătura lor într-o carte, „My Daughter - Maria Callas“, îndurerân­du-şi fiica. „Sora mea era slabă şi frumoasă, mama a pre­ferat-o întotdeauna pe ea. Eu am fost răţuşca cea urâtă, grasă, stângace şi antipatică. E o cruzime să faci un copil să se simtă urât şi nedorit. N-o voi ierta niciodată pentru că mi-a furat copilăria. În timpul acelor ani în care ar fi trebuit să mă joc şi să fiu fericită, m-a forţat să cânt şi să câştig bani“, a replicat Maria.

Cu tot acest decor ţesut în jurul ei, Aristotel Onas­sis a intrat în scenă ştiind exact ce să-i ofere. Când a organizat pentru ea o petrecere flamboaiantă la ultralu­xosul hotel londonez Dorchester, Maria a fost copleşită. Mai întâi, Onassis a venit cu un alai de 40 de oameni la Covent Garden. Apoi a invitat alţi 160 la Dorchester, aşteptând-o în sala de bal inundată de orhidee şi tran­dafiri roz. Meneghini era, la rândul său, un bărbat bogat. Dar nu se putea compara cu magnatul grec. Şi nu doar ca putere financiară. Onassis o înconjurase pe Maria cu atenţia năvalnică a curtezanului gata să-i îndeplineas­că orice dorinţă. Când soprana a menţionat că iubeşte tangourile, Aristotel le-a cerut imediat muzicanţilor să cânte tangouri toată seara. Au plecat de la Dorchester spre dimineaţă. Maria plutea. Grecul acela mic, pe care trebuia să se-aplece puţin ca să-l sărute, ei i se părea un titan scânteietor. Şi ce dacă avea dioptrii? Şi ea era mioapă. Împărţeau defectele ca într-o uniune predes­tinată. Cât despre diferenţa de vârstă, ea nu exista. Doar intrase în viaţă cu un bărbat mult mai în vâr­stă, Meneghini fiind cu 28 de ani mai mare. În acea seară, Maria a acceptat insistenta invitaţie a lui Ari de-a petrece câteva zile pe iahtul lui, „Christina“.

A zburat îmbujorată la Milano, cheltuind o avere pe un munte de costume de baie, lenjerie intimă şi ţinute şic de vacanţă. Trebuia să fie cuceritoare pentru unul dintre cele mai stranii şi perverse sejururi. Căci Aristotel îmbrăcase totul în formala călătorie de familie: la bordul iahtului, au urcat Maria, însoţită corect de Meneghini, şi Onassis, alături de soţia lui, Tina (foto stânga). Pentru armatorul grec, celebra lui ambarcaţiune era cel mai de preţ simbol al succesului său: tărâmul perfect pentru încheierea celor mai profitabile afaceri, dar şi un adevărat palat al seduc­ţiei pentru vedete. „Nu cred că există bărbat sau femeie care să nu fie seduşi de purul narcisism afişat pe acest iaht“, spunea un invitat de vază, actorul Richard Burton. Cât despre prezenţa Tinei şi-a lui Meneghini, Aristotel era cunoscut pentru lipsa lui de scrupule. Iar parte din succesul lui se datora şi legăturilor strategice. Cu Tina se căsătorise pentru că era fiica rivalului său în afaceri, Stavros Livanos. La acel moment, aveau deja doi copii, astfel că dinastia celor două imperii unite era asigura­tă. Acest capitol fiind bifat, Onassis avea acum nevoie şi de o femeie care să-i complimenteze imaginea, care să-i aducă glamourul şi plusul de celebritate dorite. La bor­dul „Christinei“, tensiunea dintre aceste patru personaje ale operei dramatice care începea a atins cote maxime. Maria şi Aristotel nu s-au putut abţine să nu flirteze: el a uns-o lasciv cu ulei de plajă, şoptindu-i mereu glume la ureche, amândoi dispărând, din când în când, de pe punte. În vremea asta, Meneghini se retrăsese în cabină, suferind de rău de mare, iar Tina se cufundase într-o îm­bufnare îngrijorată: Onassis o înşelase de multe ori, dar de data asta, simţea că ceva era diferit.

Şi, într-adevăr, a fost diferit. Aristotel era fascinat de forţa combinată cu vulnerabilitate şi supunere pe care o visase la o grecoaică adevărată şi pe care Maria o avea. Ea, la rândul ei, se îndrăgostise cu toată puterea. „Nu mă pot opune. E mai presus de mine ce se întâmplă“, i-a explicat lui Meneghini, de care a divorţat în 1959. Ma­ria simţea că Onassis îi pune lumea la picioare. Şi aşa era. Doar că, dacă această iubire pe ea o transformase total, pe el, nu. A întârziat divorţul de Tina încă un an, nefi­ind convins că e cea mai înţeleaptă mişcare. Iar când, în sfârşit, Maria a crezut că va fi doar al ei, eliberat din acea căsnicie, Aristotel a continuat un joc al dragostei crud. Infidel notoriu, dispărea săptămâni în şir, pentru ca apoi să revină, copleşind-o cu cadouri. Certurile lor erau adevărate erupţii vulcanice, dar Callas lăsa mereu orice angajament deoparte pentru a-i fi alături. Credea cu tărie că el e destinul ei.

Pentru Onassis, în schimb, afacerile erau mai presus de orice. Erau religia lui. Urmărit de FBI în 1954, sub acuzaţia de fraudă împotriva guvernului american, în privinţa legilor transporturilor navale, Ari fusese nevoit să plătească exorbitanta amendă de 7 milioane de dolari. Business-ul lui avea probleme, aşadar, în America, de ani buni, iar o uşă lăturalnică deschisă la Casa Albă era vi­tală. Presiunile economice îşi spuneau cuvântul în faţa unei iubiri care nu-i folosea pe acest plan. E drept, avea o dependenţă afectivă de Maria, dar mai departe de-atât? „Ce eşti? Eşti un nimic! Ai doar un fluier în gât şi nici ăla nu prea mai merge“, îi striga el uneori, referindu-se la faptul că Maria începuse să-şi piardă vocea. Avea nevoie de o nouă relaţie strategică, dar n-ar fi vrut s-o piardă nici pe ea. La Casa Albă, „uşa lăturalnică“ s-a dovedit a fi Lee, sora Primei Doamne, Jacqueline Kennedy. Aven­tura cu ea a fost, însă, doar o treaptă spre ţinta cea mai înaltă a grecului: Jacqueline însăşi. Onassis a acţionat precum o felină: mai întâi, a trimis-o pe Lee cu avionul personal la Jackie cea suferindă după pierderea fiului ei, Patrick, pe care-l născuse cu trei zile în urmă. Apoi s-a folosit de drama Primei Doamne pentru a se apropia de ea: i-a susurat lui Lee în ureche ce bine-ar fi dacă Jackie s-ar recupera pe iahtul lui. În vremea aceasta, Maria se topea de chin, neînţelegând comportamentul lui Ari şi jurându-şi de nenumărate ori că nu-l va mai vedea. Doar că inima era mai puternică decât orgoliul ei. Iar când iu­birea lor a intrat în jocul perfid al Casei Albe, Maria s-a lăsat, neputincioasă, pradă umilirii.

Jackie a acceptat invitaţia pe iaht (şi ca o replică la infidelităţile preşedintelui), iar Ari i-a interzis lui Callas să li se alăture. „Nu se face să-mi aduc amanta în prezenţa Primei Doamne!“, i-a replicat el. Şi, totuşi, Maria n-a putut renunţa la el nici după acest gest. Şi nici atunci când lucrurile s-au complicat mai mult de­cât şi-ar fi putut ea închipui vreodată, după asasinarea preşedintelui Kennedy. Atunci, Onassis, tolănit pe ca­napeaua apartamentului parizian al Mariei, a urmărit absorbit ştirile la televizor. „E atât de curajoasă Jackie. Are ceva de grecoaică în ea“, a comentat el, iar ochii i-au sclipit încântaţi. Planul era deja trasat în mintea lui: o iubea în felul său egoist pe Maria, care, din punctul lui de vedere, nu i-ar fi putut fi decât amantă. Pentru afa­ceri, însă, o căsnicie cu Jacqueline cea îndoliată ar fi fost izbăvitoare. Cinci ani mai târziu, în 1968, cel mai negru coşmar al lui Callas devenea realitate: asistentul lui Ari o anunţa telefonic că domnul Onassis şi doamna Kenne­dy se căsătoresc. O cruntă umilinţă publică pentru diva operei mondiale. În ochii presei, iubirea lor fusese îm­pinsă cu piciorul sub preş de către magnatul grec, pen­tru a face loc fostei Prime Doamne.

Cu inima frântă, o bună vreme Maria n-a mai vrut să ştie de el. Îl iubea în continuare. Şi ar fi avut nevoie de el mai mult ca oricând acum: îşi pierduse vocea, iar ultima dată urcase pe scenă în urmă cu trei ani. La scurt timp după căsătorie, Ari era din nou la uşa casei din Paris a lui Callas, implorând-o în genunchi să-l primească în­apoi. Înapoi, în condiţiile lui. Marea Callas era forţată de omul pe care-l iubea mai presus de orice să intre în usturătorul şablon al amantei. În 1969, după nesfârşitele lui insistenţe, soprana a cedat, din nou. S-au revăzut la o petrecere şi au petrecut patru nopţi fierbinţi, totul cul­minând cu o ieşire publică la restaurantul Maxim’s. Era replica la care ea visase în războiul cu Jackie. O victorie care n-a durat, însă, decât 24 de ore. A doua zi, înfuriată, Jacqueline a luat avionul spre Paris cerându-i lui Onas­sis s-o invite la acelaşi Maxim’s, chiar în acea seară. Cal­las s-a prăbuşit în lacrimi.

Era o iubire ca un joc sfâşietor al nervilor, din care artista nu s-a putut sustrage. Şi a mers până la capăt. Pentru Ari, căsătoria cu Jackie se dovedise oricum ne­satisfăcătoare. Clanul Kennedy nu mai avea aceeaşi in­fluenţă pe care el o sperase. Acum era la putere Nixon. Iar Jacqueline era departe de-a fi modelul lui de soţie. Grecul din el nu suporta ca o femeie să-i comande ceva anume în public, aşa cum făcea ea. Refugiul şi echilibrul îl găsea, mereu şi mereu, tot în braţele Mariei. Declinul vieţii amândurora i-a apropiat şi mai mult, mai ales după ce afacerile lui au început să meargă prost, iar în 1973, şi-a pierdut fiul, pe Alexander. Doi ani mai târziu, mag­natul a ajuns pe patul de spital, răpus de o boală rară de care suferea de ceva vreme: miastenia gravis, o afecţiune cronică, ce provoacă slăbiciunea progresivă a muşchilor voluntari. Jackie i-a stat alături câteva zile, interzicând prezenţa amantei. După plecarea ei, Maria s-a furişat, însă, înnebunită de durere, la capul patului lui. Sfârşitul a venit mult mai repede decât s-ar fi aşteptat, din cauza unei pneumonii, o complicaţie a bolii care îl măcina.

15 ani de dragoste grea, împletită cu trădări. Din punc­tul ei de vedere, fusese înşelată chiar şi cu... o soţie! Callas supravieţuise nespusei suferinţe de a-şi vedea bărbatul iubit căsătorit cu altă femeie, dar n-a supravieţuit pierde­rii lui definitive. A mai trăit doi ani după moartea lui Ari. Pe 16 septembrie 1977, la 53 de ani, a fost găsită fără su­flare în patul ei. Varianta oficială este că a murit în urma unui atac de cord. N-a fost permisă, însă, nicio autopsie şi a fost imediat incinerată. Varianta neoficială în această poveste de dragoste e alta, însă. Motivul morţii ei? „Am interpretat eroine care mor din iubire. Şi asta e ceva ce pot înţelege“, a spus, la un moment dat, Callas.

Foto: guliver/getty images/image forum, photoland/corbis images, shutterstock