Reacţia Andreei Esca la bilanţul tragic din clubul Colectiv
Astăzi, când numărul deceselor provocate de incendiul din clubul groazei a ajuns la 53, prezentatoarea de ştiri a răbufnit.
Prezintă de atâţia ani jurnalul ştirilor de la Pro TV, dar niciodată nu i-a fost atât de greu să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Andreea Esca e mereu în mijlocul evenimentelor, le prezintă, le comentează, are reacţii, ia atitudine. Acum, vrea doar să poate plânge şi să oprească cumva tot acest tăvălug de drame, care se înscriu în foiletonul tragic din clubul Colectiv. În definitiv, şi ea ea mamă şi nu poate decât să-şi închipuie calvarul prin care trec părinţii ai căror copii s-au stins atât de brusc şi de nedrept. Iată-i mai jos mărturia:
„Seara, când pun capul pe pernă, mi-e cel mai greu. Numai atunci pot să plâng şi nici atunci prea mult. Pentru că mama m-a avertizat de acum peste 20 de ani că mi-am ales o profesie pe care trebuie să o fac perfect, zilnic, fără să se vadă nimic din problemele personale.
«O să fii ca un actor de teatru, ca o balerină la Operă. Pe oameni nu-i interesează ce simţi tu în afara scenei. Spectacolul trebuie să fie impecabil» – mi-a explicat clar când i-am transmis entuziasmată că voi prezenta un program de ştiri. Aşa că aştept concediul când vreau sa plâng… Numai că acum e prea mult. Nu mai pot duce atâtea drame într-un timp atât de scurt. Încerc să fac ca întotdeauna, să mă conving că viaţa merge înainte şi că important e să înţelegi şi să faci ceva bun, dacă îţi stă în putinţă….
Mă trezesc dimineaţa şi mă duc la sport ca şi înainte. Îmi pregătesc emisiunea de la radio cu oameni frumoşi şi subiecte pe măsură. Vorbesc cu prieteni şi colaboratori despre Târgul de cadouri de Crăciun pe care îl organizăm, merg la restaurant şi la filme, chiar şi râd la diverse glume şi poate că aş fi în stare să şi dansez într-un club, la ziua cuiva. Dar când se apropie seara simt un nod în gât şi o durere în piept. Pentru că nu pot de fapt să duc durerea părinţilor care-şi îngroapă copiii. Nici chiar eu, această stâncă, această mamă deloc perfectă, această mereu veselă şi optimistă, această rezistentă la orice, nu mai pot.
Mi-au secat sufletul poveştile femeii care are doi copii încă în stare gravă în spital şi care vorbea despre ei cu zâmbetul pe buze spunând lucruri minunate, mama care i-a găsit rucsacul fetei moarte în incendiu şi care îi caută în continuare telefonul pentru a mai salva câteva poze cu copilul care nu mai este, mama colegei mele Teo care, după câte a îndurat cu ea atâţia ani, acum trebuie să se despartă în urma unui accident stupid…
Doamne, acestea sunt momentele în care îi invidiez pe cei fără copii, deşi ştiu că nu e drept. Dar ei nu sunt în pericol să trăiască aşa ceva. Pentru că nu cred că poate exista durere mai mare decât să-ţi pierzi copilul. Iar ce s-a întâmplat acum a fost pentru mine încă o demonstraţie îngrozitoare a fragilităţii vieţii.
Cum trebuie să fii acum ca să nu înnebuneşti de fiecare dată când îţi iese copilul pe uşă?
Când copiii mei erau mici stăteam cu sufletul la gură până veneau din parc pentru că eram obsedată că vor cădea de pe tobogan sau că o sa le vină leagănul în gură, apoi am trăit cu frica traversării străzii, apoi de fiecare dată când merg cu altcineva cu maşina, când merg singuri în avion, când merg singuri cu trenul… Acum mi-e frică de droguri. Dar vă spun sincer că nicio clipă nu m-am gândit că ar putea să nu mai vină de la o petrecere dintr-un club, pentru că ar putea să ia foc. Câte frici trebuie să îndure un părinte? Cât trebuie să fie de puternic sau cum să facă astfel încât să-şi lase copiii să trăiască fără să o ia razna?
Aşa că, mamă, iartă-mă, dar am să plâng măcar noaptea pentru o vreme, chiar dacă nu sunt în concediu. 53.“ Foto: blogul personal
