Special! Adevărata faţă a regelui rock `n` roll!

Pe 8 ianuarie, familia Presley sărbătoreşte ziua lui Elvis pe domeniul din Memphis, în prezenţa a numeroşi fani, care cântă „Happy Birthday“, în faţa unui tort cu opt etaje. Ca şi când Regele n-ar fi plecat niciodată dintre ei.

Pe 8 ianuarie, familia Presley sărbătoreşte ziua lui Elvis pe domeniul din Memphis, în prezenţa a numeroşi fani, care cântă „Happy Birthday“, în faţa unui tort cu opt etaje. Ca şi când Regele n-ar fi plecat niciodată dintre ei.

Elvis Presley (1935 - 1977)

→

Imaginea 1/6: elvis presley 150671610 jpeg

E, într-adevăr, impresionant să constaţi forţa imaginii lui la atât timp după... Totul a început de la gospel, bucăţile muzicale pe care le cânta cu părinţii la adunările evanghelice. Apoi muzica lui zbuciumată şi mişcările sale de dans scandaloase pentru anii ’50 (de unde şi porecla de „Elvis The Pelvis“) au declanşat o isterie nemaivăzută. Fanii leşinau pe capete, iar el abia scăpa viu din braţele lor, fără cravată, batistă, centură şi cu hainele sfâşiate.

Asta se întâmpla deja prin 1955, la concertele locale, din Kansas City până-n Jacksonville. Cu doar doi ani înainte, Elvis lucra la compania de electricitate Crown din Memphis. Visa să se afirme în muzică, dar nu conta pe asta. Ziua con­ducea camionul cu care transporta echipamente electrice pe şantier, iar noaptea învăţa pentru a deveni electrician. Prin august 1953, s-a încu­metat să treacă pragul casei de discuri Sun Records, pentru a înregistra un disc cu două piese. Era un cadou pentru mama lui. Şi a mai trecut un an până când Sam Phillips, boss-ul de la Sun Records, care căuta un alb cu voce de ne­gru, s-a gândit la Presley. A mai chemat un chi­tarist şi un basist şi aşa au început să repete pen­tru o sesiune de înregistrări. După o zi întreagă de muncă fără rezultat, târziu în noapte, Elvis a înşfăcat chitara şi a început să interpreteze piesa lui Arthur Crudup, „That’s Allright“. Restul, s-ar putea spune, e istorie. Cine mai ştie azi că acea piesă era a lui Crudup? A rămas pentru tot­deauna a lui Elvis, din clipa în care a început să ruleze la postul de radio local din Memphis, iar ascultătorii s-au îngrămădit să sune, uimiţi că in­terpretul nu era negru.

Cel dintâi concert l-a susţinut pe 17 iulie 1954. Anul următor, era deja în turneu, din Tennessee până în West Texas, cu chitaristul Scotty Moore şi basistul Bill Black. Este şi anul în care l-a cunoscut pe Colonelul Parker, privit la vremea respectivă drept cel mai bun promotor din indus­tria muzicală. Şi, deşi avea deja un manager (Bob Neal), l-a luat pe Parker drept consultant, iar anul următor a trecut la casa de discuri RCA, adăugând trupei sale un chitarist, un pianist şi trei backing vocals. Iar hiturile au început să curgă: „Hound Dog“, „Don’t Be Cruel“, „Love Me Tender“, „I Want You, I Need You, I Love You“, „I Was the One“, „Heartbreak Hotel“... Imediat au venit şi apariţiile televizate, la show-uri cu audienţă uriaşă, precum cel al lui Ed Sullivan. Iar filmele muzicale, deşi doar amuzante şi fără substanţă, au contribuit şi ele din plin la răspândirea virusului Elvis. Cea dintâi peliculă a sa, „Love Me Tender“, s-a lansat în 1956.

Astfel, toate ingredientele pentru isteria în masă erau la locul lor. Iar după ce contractul cu Bob Neal a expirat, Colonelul Parker şi-a aprins trabucul satisfăcut, cu ochii sclipind de lăcomie: era gata să preia el frâiele acestei isterii. Şi, e lucru ştiut, contractul lui Elvis cu Parker a fost unul fantastic de avantajos pentru cel de-al doilea. Influenţa Colonelului asupra celui care se pregătea să-şi ia coroana de Rege al Rock’n’Roll-ului era de netăgăduit. Foarte multe voci susţin că Parker primea un scandalos 50%, ba chiar 51% din câştigurile totale ale clientului său, deşi acest contract este unul dintre secretele lui Elvis păzite cu străşnicie. Colonelul era, însă, şi extrem de isteţ şi viclean şi, într-adevăr, până la el, niciun alt artist nu mai fusese atât de comercial şi intens promovat. Mai întâi, s-a îngrijit ca Presley să aibă tot ce-şi dorea: maşini, haine, bijuterii, câte-o casă nouă în fiecare an. Apoi i-a băgat pe ştatele de plată pe câţiva dintre prietenii lui Elvis, oameni care oricum i-ar fi cerut ajutorul şi care acum erau plătiţi să-i ţină tovărăşie şi să-i asigure securitatea personală. În fine, tot el a venit cu ideea, pe care a şi imple­mentat-o fabulos, de-a invada piaţa cu produse branduite cu clientul său. Astfel că admiratoarele lui Presley purtau şosete Elvis, pantofi, fuste, bluze, jeanşi, pălării, brăţări, batiste şi genţi Elvis, în care ţineau caiete, pixuri, sucuri Elvis Presley şi câte-un ruj „Heartbreak Pink“.

Elvis Presley "Jailhouse Rock" 1957 MGM

În vremea aceasta, idolul care tocmai prindea contur ducea o viaţă sentimentală segregată. Căci, pe de-o parte, nu pierduse rădăcinile educaţiei religioase primite de la Gladys, pe de alta, celebritatea îi punea pe tavă toate ispitele. Turneele puseseră capăt prieteniei lui de un an şi jumătate cu Dixie Locke, iubita lui din anii de li­ceu. Şi de-atunci, începuse să savureze libertatea, alegându-şi iubite chiar din rândul fanelor care se răsturnau disperate peste balustradă la con­certele lui, ca după o supradoză din noul lor drog sexual. Apoi, mai era şi Hollywoodul, unde Elvis venea să filmeze şi unde flirta de zor cu fetele. Presa îi lega numele de diverse femei, unele cele­bre, altele mai puţin, multe dintre ele protago­nistele filmelor în care juca. Ani în şir, începând din 1956 şi trecând prin toată perioada în care a scos filme pe bandă rulantă, revistele publicau poveşti de genul: „Noaptea în care Ann-Margret (n.r. partenera lui din pelicula „Viva Las Vegas“) a mărturisit că nu-l va uita niciodată pe Elvis“.

De la un anumit punct, însă, a apărut Priscilla. Ea era altfel. Ea era pusă deoparte. Apărea doar din când în când menţionată în reviste. Se cunoscuseră când ea avea doar 14 ani, iar el, 24, în Germania, unde tatăl ei, ofiţer de carieră, fus­ese transferat şi unde Elvis făcea armata. Au ur­mat întâlnirile organizate după un program bine supravegheat de părinţi. „«Te iubesc!», îi şopteam când urcam la el în dormitor. «Sst!», murmura el, punându-mi degetul pe buze. «Nici eu nu înţeleg ce se întâmplă cu mine. M-am îndrăgostit de tine, Cilla. Tata îmi tot aduce aminte câţi ani ai şi-mi spune că aşa ceva nu-i cu putinţă»...“, povesteşte Priscilla, în autobiografia ei, despre cum s-a născut iubirea cu idolul Americii, care a refuzat să se atingă de ea înainte de căsătorie. I-a cerut, în schimb, să se mute la Graceland, palatul lui, cu mult timp înainte de-a face pasul spre căsătorie. Pas pe care l-au făcut în 1967, în Las Vegas. Dar ce-avea să urmeze n-a fost ca-n visul ei. Căci Elvis devenise al lumii întregi. Nu putea fi doar al ei. Iar faima avea să-l schimbe iremediabil.

„El m-a învăţat absolut tot: cum să mă îmbrac, cum să mă machiez, cum să mă coafez, cum să mă port şi cum să răspund iubirii cu iubire, totul după gustul lui. În decursul anilor, mi-a fost pe rând tată, soţ, idol. (...) Dar aş minţi dacă aş spune că viaţa noastră împreună, atât de invidiată de alţii, a fost pentru mine altceva decât o luptă. De multe ori am vrut să renunţ, să plec, să uit, să nu iau asupra mea aceste chinuri ale dragostei“, notează Priscilla. Mai întâi, era posesivitatea lui bolnăvicioasă pentru mica sa bijuterie, care trebuia să fie numai a lui. Şi, în vreme ce el se distra la Hollywood, Cilla nu avea voie sa-şi ia un job pentru a-şi ucide singurătatea lungilor zile în care îl aştepta la Graceland. „Va trebui să alegi în­tre mine şi serviciu, fetiţo. Pentru că eu vreau să te găsesc acasă“, îi spunea el. Mai era şi program­ul lui de superstar. Elvis şi prietenii săi, botezaţi Mafia din Memphis, ieşeau la cinema sau în par­cul de distracţii doar noaptea, închiriind numai pentru ei respectivele spaţii. Stilul acesta de viaţă începuse să-şi pună amprenta asupra lui Presley, care lua deja constant energizante. Iar când el se afla la filmări la Hollywood, Cillei îi era adesea interzis să vină acolo. Chiar dacă titlurile din ziare, precum cele despre idila lui cu Ann- Margret, o ucideau încet...

Elvis Presley, circa 1956.

Naşterea Lisei Marie, pe 1 februarie 1968, ar fi trebuit să fie bucuria care să le sudeze căsnicia. Dar n-a fost tocmai aşa. Priscilla spune că, după ce a devenit mamă, Elvis şi-a pierdut pur şi sim­plu atracţia sexuală faţă de ea, explicându-şi asta şi prin posibila reacţie psihologică a unei minţi pentru care mama lui, Gladys, fusese o icoană. Oricâte neglijé-uri sexy îmbrăca ea, soţul ei, care acum devenise şi dependent de somnifere, nu mai reacţiona. Îşi lua pastila şi... adormea. Iar din 1971, când Elvis a început să facă mai multe turnee decât oricare alt artist, căsnicia lor se re­dusese doar la câteva ore petrecute când şi când împreună. „Elvis voia să aibă libertatea de-a veni şi de-a pleca atunci când avea chef, ceea ce şi făcea“, îşi aminteşte ea. Asta însemna, însă, în egală măsură, prea mult timp liber pentru ea, timp pe care şi l-a ocupat, printre altele, şi cu nişte cursuri de karate. A fost, de altfel, anul când aventura cu instructorul ei de karate, Mike Stone, a determinat-o să facă ceea ce nimeni din anturajul Regelui nu credea că va face. Să-l părăsească pe Elvis. Pe bărbatul pe care-l adorau atâtea femei. Nici el n-ar fi crezut-o în stare pe Cilla de aşa ceva. Doar el o crease, nu?! Fusese convins că va fi mereu acolo pentru el, oricâte greşeli ar fi comis.

Cât şi cum a iubit-o el, în felul său straniu, posesiv, egoist şi egocentrist, poate fi discutat. Însă nu există îndoială că plecarea Cillei l-a deze­chilibrat profund. Divorţul lor s-a finalizat în 1973, acelaşi an în care Presley a luat de două ori o supradoză de barbiturice (după cel dintâi inci­dent petrecând trei zile în comă). Depresia pusese stăpânire pe el. Iar eşecul mariajului era cuplat şi cu o oarecare plafonare pe care el o simţea în carieră... Deşi vocea lui, cea din anii ’70, era mai bună ca niciodată. Iar hiturile lui de atunci sunt cele mai bune: de la „In the Ghetto“ la „You Don't Have to Say You Love Me“ şi „Suspicious Minds“. Elvis era ca vinul. Dar timpurile se schimbau, obţinuse cam tot ce-şi dorise şi se simţea atât de bătrân uneori. La sfârşitul lui 1973 a fost inter­nat, depistându-i-se dependenţa de demerol. Vă sună cunoscut? Da, înaintea lui Michael a fost Elvis. Starea sănătăţii i se înrăutăţise. Începuse să ia în greutate, ambiţionându-se să poarte tot cos­tumele lui flamboaiante de scenă, care nu-i mai puteau ascunde burta. Se mişca din ce în ce mai greu. Anturajul lui nu-i putea opri în niciun fel dependenţa de medicamente. Iar femeile care i-au urmat Priscillei păreau mai degrabă doar fericite că intră şi ele cumva în istorie, apărând la braţul lui. Cu Ginger Alden, Elvis s-a prefăcut că vrea să ia viaţa de la capăt, din disperarea de-a regăsi acea scânteie. Şi i-a dăruit un inel de logodnă.

Dar în 1977, doldora de medicamente, Elvis nu mai era în stare să se ridice din pat pentru concerte, suferind de glaucom, tensiune arterială şi având ficatul şi colonul de dimensiuni alar­mante. În seara zilei de 16 august 1977 ar fi trebuit să înceapă un nou turneu chiar în Memphisul copilăriei. Dar iubita Ginger l-a găsit inert pe podeaua sălii de baie. „Când am ieşit din casă, în aer plutea o linişte şi totul era de un calm nefiresc, cum nu mi-a mai fost dat să trăiesc ni­cicând de-atunci“, îşi aminteşte Priscilla despre ziua în care preşedintele Jimmy Carter avea să deplângă public dispariţia celui care schimbase pentru totdeauna cultura pop. Şi muzica. Avea doar 42 de ani când s-a stins. Dar trăise la inten­sitate maximă. He did it his way...

Adevărata cauză a morţii?

În fiecare an apar noi şi noi dezvăluiri despre moartea Regelui ori despre viaţa lui sexuală. Cel mai recent, jurnaliştii de la emisiunea „Dead Famous DNA“, a canalului TV britanic Channel 4, au prezentat un amplu documentar despre noile rezultate ale unui test ADN pe firele de păr ale lui Elvis. Specialiştii au descoperit astfel că acesta suferea de cardiomiopatie hipertrofică, o boală genetică ce poate provoca stop cardiac oricând, chiar şi la o vârstă fragedă. Altfel spus, Regele ar fi fost destinat să moară tânăr, indiferent dacă ar fi abuzat sau nu de somnifere, droguri şi alimente grase. Mai mult, boala se transmite de la o generaţie la alta (mama lui, Gladys, a murit în urma unui atac de cord la 46 de ani!), astfel că există un risc de 50% ca Lisa Marie să moştenească boala. Tocmai de aceea, ziarele s-au alarmat anul trecut, când aceasta a apărut cu mult mai slabă. A pierdut 29 de kilograme şi a recunoscut că totul a fost voit: „Cunoscând istoria din familia mea – cei din partea tatălui meu au avut probleme de sănătate şi o durată scurtă de viaţă – am hotărât să trăiesc cât de sănătos se poate!“

Elvis Presley, "Kid Galahad" 1962

Elvis, în propriile cuvinte

„Ambiţia mea e un vis cu un motor V8.“

„S-a întâmplat ca eu să apar în industria muzicală fix când nu exista niciun trend.“

„Când eram copil, mereu mă imaginam ca un erou de desene animate şi filme. Am crescut crezând în acest vis.“

„N-am nevoie de bodyguarzi, dar am o nevoie acută de doi contabili foarte buni, serioşi şi cu multă experienţă...“

„Niciodată n-o să mă simt bine după un pahar de tărie, la fel cum niciodată n-o să mă simt relaxat dacă voi fuma o ţigară. Pur şi simplu nu cred că lucrurile astea sunt pentru mine.“

„Eu mă pregăteam să fiu electrician. Cred că undeva pe drum m-am electrocutat!“

„Tipii de culoare au cântat aşa cum cânt eu de atâţia ani că nici nu-mi amintesc. De la ei vine muzica mea. Dar stilul meu în ansamblu nu l-am copiat de la nimeni.“

„De fapt, fetele alea n-or să audă niciodată ce cânt, mereu ţipă atât de tare că mă acoperă!“

„Ştiu pe de rost dialogurile din filmele lui James Dean. M-aş putea uita de o sută de ori la «Rebel fără cauză».“

„Prea mulţi oameni depind de mine. Le datorez prea mult. Am ajuns prea departe ca să mai încerc să scap acum...“

„Nu s-a schimbat nimic de când m-am lansat. Doar publicul e mai numeros!“

„La Hollywood mi-am pierdut direcţia muzicală. Cântecele mele de pe acele coloane sonore ajunseseră trase la indigo, erau producţie de masă, la fel ca filmele pe care le făceam!“

„Doar pentru că am reuşit ceva în viaţa asta, nu vreau ca cei de-acasă să creadă că mi s-a urcat la cap.“