Un cunoscut psihiatru român a creionat profilul psihologic al lui Putin. Ce spune specialistul despre preşedintele Rusiei: ”Se alătură galeriei de eroi trişti, homicidari, pe care mai târziu rugul istoriei îi va consuma”
Gabriel Diaconu, un cunoscut medic psihiatru român, a creionat profilul psihologic al liderului de la Kremlin.
În contextul invaziei armate a Rusiei în Ucraina şi cum conflictul a escaladat major, ajungându-se inclusiv la ameninţarea cu pregătirea armelor nucleare, tot mai multă lume se întreabă: ce este în mintea lui Putin? Cum de nimic nu îl mai impresionează? Cum de ia decizii care îi izolează la propriu ţara? Rusia are interdicţie de a pătrunde în spaţiul aerian european în marea sa majoritate. Între timp, bombele cad în Ucraina, iar poporul este terifiat. Cu cine avem de-a face, în final?
Iată ce spune Gabriel Diaconu, într-o postare detaliată pe contul său de socializare: ”Multă lume este curioasă să citească un profil psihologic al lui Vladimir Putin. Fără să am pretenţia unei descrieri definitive, dar după un studiu riguros al biografiei sale, aşa cum se cuvine, am să tentez mai mult un crochiu, nicidecum o analiză comportamentală.
În scrierea ei am avut la dispoziţie trei cărţi scrise de autori recunoscuţi în domeniul lor:
• Kremlin Winter, a lui Robert Service
• The Invention of Russia, a lui Arkadi Ostrovski
• The Man Without a Face, a Mashei Gessen, respectiv
• documentarul de peste patru ore de interviuri făcute de Oliver Stone cu Vladimir Putin pentru Showtime.
Fiecare dintre aceşti autori observă perioadele din devenirea lui Vladimir Vladimirovici, respectiv: copilăria în Leningrad, perioada de studii la facultatea de drept, trimiterea la post în Dresda, în perioada URSS, apoi perioada de după căderea URSS ca mână dreaptă a lui Anatoli Sobchak, venirea la Moscova, felul în care intrat în graţiile ”familiei” lui Elţîn după o scurtă perioadă ca şef al FSB, apoi preluarea puterii, transferul dinspre Elţîn spre Putin, şi – treptat – acapararea oligarhilor, trădarea foştilor aliaţi (Berezovski, Khodorkovski), finalizată prin reformarea curţii ”feudale”, de inspiraţie ţaristă şi moştenire sovietică, pe care o vedem astăzi.
Câteva detalii merită observate, şi le înşir mai jos spre o lectură coerentă (extrase din Gessen):
• ”Probabil cel mai bizar fapt cât priveşte ascensiunea lui Putin la putere este că până şi oamenii care l-au ajutat nu ştiau mai multe despre el decât omul de rând”
• ”(Berezovski) îl vedea pe acesta ”lipsit de personalitate, caracter ori interes personal, şi drept urmare se aştepta să fie maleabil şi disciplinat”
În 1990, viitorul mogul Boris Berezovski îşi dorea să-şi extindă afacerile cu vânzări de maşini Lada în zona Leningrad. Îşi aducea, mai târziu, aminte de primul lui contact cu Putin, că a încercat să-l mituiască, iar Putin ”l-a refuzat”. ”Era primul birocrat pe care îl întâlneam şi care n-a acceptat şpagă”. ”L-am ţinut minte”.
Nişte ani mai târziu, în timp ce Putin îşi consolidase puterea şi influenţa în zona Leningradului (făcând evaziune fiscală prin vânzarea de contracte ale primăriei către firme preferenţiale/ între care unul în mod particular a fost infam, cu un transport de carne fictiv într-o perioadă de foamete a populaţiei), acelaşi Berezovski îl prezintă lui Valentin Iumaşev, şeful de cabinet al lui Elţîn (şi ginerele acestuia). Acestea sunt faptele consemnate de istorie.
Vladimir a fost un ”copil miracol”. În ajunul primelor alegeri prezidenţiale, în Georgia, o femeie a apărut susţinând că e adevărata mamă a lui Putin, şi că-l dăduse în adopţie la vârsta de 9 ani. Pe de altă parte, surse secundare n-au putut dovedi afirmaţia. Numele părinţilor acestuia, în acte, sunt Maria şi Vladimir Putin. Volodia a fost al treilea copil al familiei. A avut doi fraţi mai mari care au murit în foametea dinainte de al doilea război mondial.
Vladimir Senior a fost militar în Armata Roşie. După o luptă (navală) nu departe de Leningrad, a fost rănit serios, şi a rămas cu un handicap locomotor, şi dureri pentru tot restul vieţii. La momentul respectiv el, şi Maria, aveau un băiat pe care-l lăsaseră într-un orfelinat în Leningrad. A murit acolo. Maria însăşi, la sfârşitul războiului, era într-o stare de marasm din pricina extenuării şi foametei. Un al doilea copil al familiei Putin a murit în anii imediat după război, tot de inaniţie.
Naşterea, în 1952, a celui de-al treilea băiat în familia Putin a fost considerată o minune.
Şi-a petrecut copilăria în Leningrad într-un complex de clădiri încă încălzite cu lemne, unde majoritatea familiilor stăteau înghesuite, fără bucătărie sau toaletă (improvizată undeva într-un alt corp de clădire). Un detaliu interesant, totuşi, spune că – într-un oraş unde majoritatea oamenilor cu greu îşi permiteau hrana de pe-o zi pe alta, familia Putin nu doar că avea un apartament generos, dar aveau instalat un televizor, telefon şi aveau chiar şi o mică dacha (casă de vacanţă) înafara oraşului. Elevul Vladimir Vladimirovici Putin, când a intrat la şcoală, în clasa întâi, avea la mână un ceas făcut cadou de părinţi (practic, pentru acele vremuri, un obiect de lux).
Copil plăpând, firav, Vladimir, avea un temperament ieşit din comun. Dacă cineva făcea glume, sau se lua de el, sărea imediat la bătaie, ”îl zgâria, îl muşca, îi rupea părul din cap, orice încât să nu se lase umilit”. Un coleg de clasă povesteşte un incident la lucru manual:
”Profesorul l-a luat de guler şi l-a târât în faţa clasei...făceam nişte mături, iar Vladimir făcuse o greşeală...i-a luat mult timp să se calmeze. Procesul în sine părea interesant. Părea că se simte mai bine, dar apoi o lua de la capăt. Se enerva, protesta, avea revoltă. A făcut chestia asta de câteva ori la rând”.
Pe la 11 ani Vladimir s-a apucat iniţial de Sambo, apoi de Judo. Mama, Maria, i-a spus că e o ”prostie” şi l-a descurajat. Tatăl, Vladimir, i-a interzis să meargă. A fost nevoia ca profesorul lui de judo să facă mai multe vizite la casa părinţilor încât părinţii să-l lase, totuşi, la antrenamente.
Tot în aceeaşi perioadă s-a înscris la cursuri de germană. Prietenii din copilărie îşi aduc aminte că avea, în camera lui, un poster cu Ian Berzin, erou al Revoluţiei, fondatorul serviciilor secrete ruse. Iar la 16 ani, tânărul Volodia s-a dus la sediul KGB din Leningrad să aplice pentru o poziţie de agent. A avut un interviu, şi asta a fost.
Deşi un student mediocru (care excela doar la istorie, limba germană şi sport), dar nu performa de loc la ştiinţe exacte (matematică, fizică sau chimie), s-a pregătit şi a intrat la Drept la Universitatea din Leningrad (concurenţa era de 40 pe loc). A intrat pe forţe proprii, sau s-a asigurat KGB că are ”locul lui”?
Fapt este că, în primul an de facultate, studentul Vladimir Putin era – probabil – singurul care avea maşină (şi ceas la mână). O maşină costa cât o casă de vacanţă (dacha!). Aparent părinţii lui Putin ar fi câştigat-o la o loterie. În loc să se mute din apartament, i-au dat cadoul lui Volodia.
În perioada de vară viitorul preşedinte lucra pe şantier. În anul II de facultate, din mia de ruble făcută peste vară, şi-a cumpărat un palton scump, iar mamei o prăjitură cu glazură.
În relaţia cu femeile, însă, era un mare timid. Înainte s-o cunoască pe Ludmila, viitoarea lui soţie, ar fi avut o singură prietenă.
Chiar şi relaţia cu Ludmila a fost ciudată. Au ieşit împreună pentru mai bine de trei ani înainte s-o ceară în căsătorie. Iată cum descrie (astăzi fosta lui soţie) cererea în căsătorie:
”Într-o seară stăteam în apartamentul lui şi deodată îmi spune: ”prietenuţa (sic! în original ”little friend”) mea, ţi-a dat seama cum sunt eu. Practic nu sunt o persoană convenabilă. Nu sunt vorbăreţ, pot fi destul de aspru, pot să-ţi rănesc sentimentele, şi aşa mai departe. Nu vrei să-ţi petreci viaţa cu mine. După care a continuat: ”în trei ani probabil ţi-ai dat seama”. La care i-am răspuns: ”da, mi-am dat seama”. La care el a răspuns, îndoit. ”serios?” Iar eu am crezut că ne despărţim. ”Ei bine” a continuat el ”în acest caz te iubesc şi propun să ne căsătorim la data cutare şi data cutare”. Putin avea 31 de ani, era deja burlac.
***
Ar fi mai multe de spus, inclusiv perioada lui de staţionare la Dresda, plictiseala acelor ani care prevesteau căderea Uniunii Sovietice. Zilele de după căderea Berlinului, când ”Moscova a fost tăcută”, cum a afirmat Vladimir Putin mai târziu.
Cât poţi aduna din reperele biografice timpurii ale unui viitor tiran, care astăzi stă călare pe mii de ogive nucleare? Căderea URSS, în cuvintele lui Arkadi Ostrovski, poate fi rezumată la oximoronicul ”am suferit o victorie”. Victoria democraţiei, aşa cum a fost prezentată, n-a avut orizontul de argint promis ruşilor. Demilitarizarea fostelor republici sovietice, dar şi precaritatea economică, au dat naştere unui ”capitalism sălbatic” care a fost traumatic pentru o întreagă generaţie de ”boomers” născuţi în Rusia după al doilea Război Mondial, printre care şi Vladimir Putin. Dar nu doar asta. Mulţi dintre oligarhii căţăraţi pe apocalipsa post-sovietică erau şaizeci-şi-optişti, fie copii ai intelighenţiei KGB, crescuţi în dizidenţa anilor 80, fie – ei înşişi – foşti ofiţeri KGB treziţi că au fost lăsaţi de izbelişte de perestroika lui Gorbaciov, şi împovăraţi apoi cu ”tranziţia” sub Elţîn, ale cărui excentricităţi, porniri autocrate dar şi fire mercurială a făcut ca Rusia, la sfârşitul anilor 90, să fie o umbră a vechii mari puteri.
Câteva lucruri trebuie spuse despre ”copiii miracol”. În general ei apar târziu în viaţa unui cuplu. Destinul lor ”psihologic” este să învie memoria morţilor, şi drept urmare li se mai spune şi ”copii substitut”. Ei nu vor primi afecţiunea părinţilor, care tind să fie de obicei rigizi, anxioşi, restrictivi. Drept urmare frecvent, când socializează, vor păstra o stângăcie relaţională teribilă, pe care o compensează fie prin performanţă academică, fie prin comportament disruptiv în relaţiile cu egalii. Putin pare, din datele biografice, să fi fost un introvertit în bază, dar un extrovertit în comportament, cu un teribil complex de inferioritate. Părinţii l-au vrut special, deosebit, aparte. De-aia i-au oferit iluzia unui alt nivel de viaţă, un alt standard, şi i-au ilustrat atât ”gloria” familie, durerile prin care trecuseră, dar şi nivelul la care trebuia să se ridice. Restricţiile creează blocaje. Blocajele creează nevroză.
Este relevantă aici ”prăjitura cu glazură” pe care – mai târziu – Putin i-o cumpără mamei. Lui paltonul scump, ei satisfacerea, gratularea, orală a simţurilor. E un gest de falsă afecţiune, de dispreţ faţă de ce-i dăduse de fapt ea, mult timp înainte, din copilărie. În loc de reală afecţiune, doar o glazură şi dulcegării. Gestul de-a-i da un dulce aceleiaşi femei care făcuse foametea în timpul războiului, care rămăsese mutilată sufleteşte de moartea de inaniţie a propriului copil, relevă o dimensiune sadică, plină de cruzime a lui Putin, pe care şi-o păstrează mai târziu în viaţă, până în prezent.
Asta nu înseamnă că Vladimir nu e vulnerabil aceloraşi obiceiuri, aceloraşi secuse comportamentale. Hulpăvia sa nu poate fi vreodată saţiată. Este obişnuit să vrea, dar şi să aibă, pentru că i se dă. Dar oricât îşi ia, oricât i se dă, e în continuare în curtea şcolii, unde sunt alţii copii beţi care fac glume pe seama lui, a felului în care arată, în felul în care se poartă, dar şi că el are ceas şi asta nu-l face, totuşi, nici mai popular nici mai acceptat.
În majoritatea interviurilor cu Oliver Stone Putin reiese drept un megaloman de cartier care-i arată regizorului faimos american, din nou şi din nou, opulenţa pe care a reuşit să o redea ”poporului rus”, mai exact sieşi şi curtierilor cu care s-a înconjurat. Totul este supra-dimensionat, totul grandios, totul reminiscent vremurilor ţariste.
La un moment dat Stone şi Putin merg la stadion, unde Putin joacă hockey. Îmbrăcat în costum, pe patine, Putin îi ajunge – de această dată – în înălţime gigantului Stone care nu se poate, totuşi, împiedica să nu-i dea o replică ne-regizată preşedintelui. ”Mickey Mouse!” exclamă Stone când îl vede pe Putin echipat. Volodia nu doar că nu degustă gluma, dar poţi, pentru o fracţiune de secundă, să-i vezi oroarea în ochi, trauma copilăriei, dar şi intenţia carnivoră să-l rupă pe Stone în bucăţi. Zâmbeşte, şi pleacă să bată pucul.
Astfel arată narcisismul malign, psihopatic, degenerativ.
Ostrovski povesteşte despre Putin preşedintele cum, încă de la venirea ”la tron”, a dorit să controleze imaginea pe care o proiectează, dar şi dependenţa de ecran, de televizor, de supunerea totală, admirativă, a ruşilor pentru personajul pe care-l proiectează pe sticlă.
Şi totuşi prima ieşire la rampă a viitorului dictator este când se scufundă submarinul Kursk. În perioada respectivă Putin era în vacanţă la Soci.
Spune Iuri Trifonov: ”fiecare persoană poartă pe sine o reflexie a istoriei. Pe unii străluceşte o lumină înfricoşătoare, fierbinte, pe alţii e călduţă, aproape invizibilă, dar e acolo, pentru toţi. Istoria e un rug înfricoşător, imens, în care fiecare ne aruncăm vreascurile”
Vreme de patru zile, preşedintele Rusiei nu a spus absolut nimic. Nu a făcut absolut nimic. Veşnic subserviente, serviciile secrete ruseşti au încercat să muşamalizeze catastrofa, au refuzat ajutorul oferit de alte ţări, şi i-au lăsat practic pe marinarii prinşi în carena lui Kursk să moară, asfixiaţi.
Când a apărut în scenă, aparent să reconforteze familiile victimelor, Putin – filmat de televiziuni – s-a pierdut. N-a făcut faţă acuzelor mamelor marinarilor. Şi a izbucnit, la fel ca în copilărie, într-un tantrum greu de controlat. Dauna asupra imaginii sale a fost teribilă. După Kursk îşi va lua în proprietate aproape toată presa şi audiovizualul de pe teritoriul Rusiei.
***
Se pune întrebarea, ajuns la asfinţitul vieţii, ce îşi mai doreşte Vladimir Putin, ”ţarul” fără moştenitori al Rusiei. Este doar dorinţa de-a agăţa Rusia de-o hartă a imperiului de odinioară? Sau e încă în curtea şcolii, şi vrea să le-arate el celorlalţi copii?
Trecerea vieţii mineralizează anumite trăsături ale personalităţii, dar pe măsură ce orice dictator se afundă în putere acelaşi fenomen se petrece. S-a petrecut şi cu Ceauşescu, s-a petrecut şi cu Mao Tze Dong, s-a petrecut şi cu Hugo Chavez, şi cu Fidel Castro, iar lista poate să continue.
Prins în palatul de cleştar, stăpânul lumii află că nu e stăpânul timpului. Îl îngrozeşte caracterul perisabil al vieţii. Deodată succesul e nisip care-i curge printre mâini. Astăzi e puternic, mâine slab. Astăzi controlează o lume, la vârful degetelor poate decide soarta muritorilor, dar mâine e la rându-i muritor. La asfinţitul unei cariere altfel excepţionale, marcată de cruzime, romanţă şi mister, Vladimir Vladimirovici Putin şi-a început, zilele trecute, ultimul marş.
Cotropirea Ucrainei n-are nimic a face nici cu pretenţiile Rusiei, nici cu istoria ei, nici cu drepturile ori vătămarea pe care crede c-a suferit-o. Cotropirea Ucrainei e spectacolul macabru pus în scenă de un om a cărui istorie proprie se confundă cu prezentul, sub ochii lumii. O revărsare narcisică de furie, violenţă, infantilism încât, deodată, boţul ăsta de carne care e omul să se alăture ”sfinţilor”, ”părinţilor”. E căutarea – încă – a acelor părinţi pe care Volodia nu i-a avut niciodată. E căutarea prietenilor pe care stângaciul Vladimir nu i-a putut avea decât prin opresiune, control şi intimidare. E căutarea iubirii femeii care, de fapt, l-a respins mereu pentru inadecvarea pe care o aducea în relaţie. E juisarea pe care o descrie Jacques Lacan.
Fie de-a pieri lumea, iar lumea lui Vladimir Putin e la punctul auto-imolării, piticul de la Kremlin, Mickey Mouse-ul lui Oliver Stone, îşi proiectează acum fantasma pe marele ecran al lumii, sub privirile înmărmurite ale ţărilor libere. Prea puţin îşi dă seama, acum, că se alătură galeriei de eroi trişti, homicidari, pe care mai târziu rugul istoriei îi va consuma, dar şi consemna, pentru ceea ce au fost: nimic mai mult decât ucigaşi de oameni, genocidari, nişte lunateci căzuţi în plasa propriilor iluzii.”, conchide specialistul psihiatru.
