Interviu

Virgil Ianţu: „Televiziunea e o glumă“

A părăsit micul ecran ori de câte ori stomacul i-a dictat să facă asta. Şi a revenit în glorie de câte ori a fost nevoie. Dar numai cu coloana vertebrală dreaptă.

Nu vă grăbiţi să-l socotiţi scorţos, arogant sau gomos, înainte de a afla că le face cadou prietenilor plimbări cu elicopterul. Că este numit pentru al patrulea an consecutiv brand-ambasadorul eleganţei. Şi că se pregăteşte să lanseze un album cu reinterpretări ale unor piese de dragoste din repertoriul naţional, care sigur vă vor intra la suflet. Virgil Ianţu nu e scorţos. El e doar zăpăcit.

Te mai cântăreşti de două ori pe zi, ca o domnişoară?

Virgil Ianţu Şi de trei! Sunt nevoit. Cum n-am grijă ce mănânc şi-mi fac poftele, depun. Am fost acum în Deltă şi, deşi am mâncat doar peşte, m-am îngrăşat două ki­lograme. Şi nu mănânc prostii; nu mănânc pâine, cartofi şi alte rele.

Nu vreau să vorbim despre ce mănânci, de ce nu te-ai însurat, cum te menţii în formă şi de ce ai plecat de la Kanal D. Hai să vorbim despre fricile tale!

Nu am frici. Nu mi-e frică de păianjeni, de vapor, de eşec, de întuneric, de nimic. Singura mea grijă este să-mi fie familia şi prietenii apropiaţi sănătoşi. Îmi fac anali­zele în fiecare an, ca să mă asigur că sunt în regulă.

Mergi la psihoterapeut sau cum îţi ţii coloana dreaptă?

Mă-nţeleg atât de bine cu mine, încât n-am nevoie de psihoterapeut. Stau de vor­bă cu mine zilnic, mă analizez, mă mobili­zez, îmi impun să nu mai fiu comod. A şti să ţii coloana dreaptă ţine foarte mult de educaţie.

Dar nu clachezi? N-ai clacat după plecarea din Prima TV, când ai stat un an şi jumătate pe bară? Sau în ianuarie, când a trebuit să te desparţi de Kanal D?

Despre ce vorbim? Despre televiziune şi imagine? Să fim serioşi! Televiziunea e o glumă. Nu mai apar pe sticlă? Nicio problemă! Fac altceva. Nu ne-am născut toţi la televizor. Sigur că, în ianuarie, când am ple­cat din televiziune, nu ştiam ce fac a doua zi. Dar viaţa mi-a demonstrat că o situaţie care pare azi de cumpănă poate fi mâine un macaz pentru o direcţie mult mai bună. Poate nu aşfi ajuns să finalizez acest album muzical dacă nu plecam din televiziune.

Deci pregăteşti lansarea unui album...

Da. Împreună cu George Natsis, pe care am avut norocul să-l întâlnesc recent, am reorchestrat piese reprezentative din re­pertoriul naţional. Piese din anii ’70, re­orchestrate pe big-band, cu muzicieni instrumentişti foarte buni. Adi Despot, pe care am avut norocul să-l întâlnesc acum câţiva ani şi care mi-a devenit prieten foar­te apropiat, a găsit studio, a făcut set-up-ul la studio, pentru că se pricepe foarte bine şi e foarte organizat, a discutat cu muzici­enii, a stat cu mine în studio când am tras vocea, m-a ascultat, m-a sfătuit. Fără ei, nu reuşeam. Eu sunt mai aerian. La începutul lui 2014, în colaborare cu Emagic, o să se întâmple un concert Virgil Ianţu la Sala Pa­latului şi un turneu prin ţară.

O să cânţi despre dragoste?

Nu. Despre Preşedinte şi ce caută el la Cotroceni. (râde) Toată lumea cântă des­pre dragoste. Până şi muzica simfonică, tot despre dragoste e.

Din exterior, pare că le-ncerci pe toate şi nu-ţi găseşti locul: ţi-ai dat demisia de la Kanal D ca să scoţi un album solo, iar în timp ce pregăteşti lansarea albumului, declari că ţi-ar plăcea să urmezi un curs de teatru...

Şi ce? Nu-i frumos?! Fac ce-mi place. Am spus că mi-ar plăcea să urmez cursuri de actorie. Nu îndrăznesc să-mi propun să devin actor. Ştiu ce muncă grea şi cât de­votament implică. Nu vreau să devin actor. O să fac cursurile pentru dezvoltarea mea personală. Cum muzica m-a ajutat în tele­viziune, poate şi actoria mă va ajuta în alte domenii.

Când ai avut ultima oară dubii în privinţa a ceea ce eşti?

Am dubii dacă sunt de pe Pământ sau de pe Marte şi dacă suntem doar în tranzit pe Terra. Dar în privinţa mea, nu am dubii. Mă cunosc bine, n-am de ce să am dubii. Sunt foarte bine cu tot. Sunt aşezat şi foar­te echilibrat. Un aport important în echili­brul meu l-a avut apariţia Roxanei în viaţa mea şi a fetiţei noastre, Jasmina. Poa’ să se dărâme televiziunea, că, dacă eu pot să mă joc şi să mă bucur cu fiica mea şi cu Roxana când ajund acasă, nu-mi mai trebuie nimic. Sunt liniştit şi detaşat pentru că totul e bine acasă. Dacă eram singur, poate rătăceam şi eu acum, poate mă căutam, poate aveam dubii. Dar, ştii cum e, dacă Petrolul n-ar fi pierdut cu 5-1, se califica. (râde)

Cum depăşiţi conflictele? După 11 ani de relaţie, trebuie să fii profesor…

Nu stăm certaţi nici două ore. Iar, de când a apărut Jasmina, ne-am şi obişnuit să ţinem tonul jos, orice-ar fi. Când m-aprind, eu vorbesc tare şi las impresia că mă cert. Iar Jasmina zice: „Vă rog, nu vă mai cer­taţi!“. Sunt foarte efervescent, se-arată imediat vulcanul din mine. Noroc că mă sting repede.

Ce tipologie de femeie ţi-ar plăcea să fie fetiţa ta?

Nu sunt de-acord cu părinţii care-şi instigă copiii: „Băi, tu să nu fii bleg! Dacă primeşti o palmă, dă-o-napoi!“. N-aşvrea ca fetiţa mea să dea din coate, să ţină capul sus şi să treacă mai departe. Mi-ar plăcea tare mult să rămână aşa cum e acum, cu su­flet bun. Şi să radieze bunătate în jurul ei. Să meargă pe drumul ei, fără compromis. Şi să ajungă o bătrânică fericită. (zâmbeşte)

O mai apuci singur prin lume, de nebun?

Anul ăsta, am fost cu fetele în Abu Dhabi. Apoi, într-o formulă aproape exclusiv mas­culină, în Scoţia, cu Chivas-ul, al cărui brand-ambasador sunt pentru al patrulea an consecutiv. În locuri mai îndepărtate, însă, plec singur. În Japonia am fost singur. Şi-n Australia. M-am plimbat pe-acolo şase zile, m-am jucat cu cangurii şi m-am întors. În fiecare an, în noiembrie, plec în New York. De cele mai multe ori, singur. O dată am fost la un meci de hochei, altă dată la un musical, câteodată merg doar ca să mă plimb pe jos prin Central Park.

Ce-ai vrea să repari la tine?

Aşvrea să nu mai fiu aşa zăpăcit. Să nu mai pierd lucruri. Telefoane, valize, oche­lari...

Câte perechi de ochelari ai pierdut anul ăsta?

Una.

Stai mai bine decât anul trecut, când ai pierdut trei. Vorbeşti bine cu tine, faci progrese...

Da. Îmi uit genţile la hotel, valizele în aeroport. (râde) Aveam un eveniment la Timişoara. Am plecat la aeroport cu o va­liză mai mică, sub pretextul că n-o să mai stau la cală. După check-in, m-am dus la bar să-mi iau un suc. Lejer. Eu merg tot timpul cu două ore înainte în aeroport, chiar şi pe rute interne. Când aud anunţul cu pasagerii pentru Timişoara, mă-ndrept spre control. Dar ce control, că n-aveam valiza. Întoarce-te pe toată pasarela la bar. Nu era la bar. M-am dus la check-in. O luaseră cei de la Anti-Tero, crezând că cine ştie ce atentat e. Îţi dai seama, în aeroport, lăsată aşa, valiza nimă­nui... Trebuia să dau declaraţii, să semnez. Zic „Scrieţi, vă rog, că sunt tâmpit, semnez eu, nu­mai daţi-mi valiza, că m-au strigat de două ori, a treia oară nu mă mai pri­mesc“. La control, mă acostează o doamnă: „Sunteţi ultima mea şansă, trebuie să trimit paşaportul ăsta la Timişoara, că aşteaptă cineva acolo un avion, n-are cum să plece“. Zic „Doamnă, nu v-aţi găsit persoana po­trivită. Dar fie!“. Le-am băgat în geantă şi-am plecat. Un autobuz plin de oameni stă­tea fără aer şi-l aştepta pe vedeta lu’ peşte. Bineînţeles că s-au gândit c-am întârziat, c-am ajuns în ultimul moment la aeroport. Eu fiind cu două ore înainte. Încercam să m-ascund sub şapcă, sub ochelari, dar sim­ţeam toate privirile cum îmi ardeau cea­fa. În sfârşit, ajung în Timişoara, la mama acasă, încep să-i povestesc ce-am păţit cu valiza de zăpăcit ce sunt şi ajung la secven­ţa cu paşapoartele. Şi-mi dau seama că am plecat cu paşaportul omului spre mama, am uitat să mă în­tâlnesc în aeroport cu el. Omului îi tre­buia paşaportul că, altfel, pierdea avio­nul. L-am sunat, era disperat, a trimis o maşină să-l recupe­reze, dar nici acum nu ştiu dacă a prins avionul sau nu. Lucruri dintr-ăstea mi se-ntâmplă des. La un mo­ment dat, nu mai e amuzant.

Roxana ce zice?

Nici nu mai vrea s-audă.

Modifică Setările