Interviu

Bianca Brad: "Era un secret apăsător!". Mărturisiri impresionante despre lupta ei cu cea mai cruntă boală, pe care a ascuns-o lumii şase ani

Bianca Brad: "Era un secret apăsător!". Mărturisiri impresionante despre lupta ei cu cea mai cruntă boală, pe care a ascuns-o lumii şase ani camera-retro icon Vezi galeria 3 poze

Şase ani a ascuns lumii, dar şi propriei familii, spaima şi calvarul prin care trecea. Din fericire, acum, la finalul luptei din care a ieşit învingătoare, poate vorbi deschis despre întreaga experienţă. Dintotdeauna a fost un om solar, vesel şi cu o energie pozitivă contagioasă. Şi nimic n-a trădat, în aceşti ani în care s-a ascuns de toţi, că suferea cumplit, temându-se, în primul rând, că nu-şi va vedea fiul crescând. Curios este şi că nu a îmbrăţişat tratamentul clasic, optând pentru terapiile alternative şi evadarea în rugăciune. Dar pentru ea s-au dovedit a fi salvatoare şi este aici şi acum, împărtăşindu-ne spovedania sa.

Am tresărit când ai spus că, înaintea unei şedinţe foto, ai făcut o biopsie la Cluj. Iar noi, în perioada aceea, am realizat proiectul „Divele anilor ’90“, cu tine, cu Dana Săvuică, Monica Davidescu şi Nico.

Bianca Da, e-adevărat. În 2015, am ajuns la un pictorial după ce tocmai aterizasem de la Cluj, unde făcusem biopsia, dar întâlnirea cu voi s-a petrecut când deja lucrurile evoluaseră, iar eu ajunsesem să cântăresc 46 de kilograme. Ştiu că mi-ai spus atunci că sunt mult prea slabă, dar eu nu voiam să spun nimănui nimic, aşa că am preferat să zâmbesc şi să spun că aşa mă simt eu mai bine.

Cum ai aflat că ai cancer?

În primul rând, a fost greşeala mea că nu m-am dus la niciun control, şi nici nu mă palpam cu atenţie. Şi, brusc, într-o noapte din mai 2015, m-am trezit din somn cu dureri infernale la sânul drept. Aveam senzaţia că, din interior spre exterior, mă străpungeau cuţite, săgeţi, ace, aveam nişte dureri crunte. Nemaiputând să dorm, am început să caut pe internet de la ce ar putea fi şi ce aş putea să fac. Şi am descoperit că acest tip de cancer nu dă dureri, decât dacă ajunge în fază terminală. Dar nu înţelegeam cum e posibil, pentru că nu se vedea nimic, nu am avut simptome...

Ce ţi-au spus atunci medicii?

Am făcut întâi o ecografie, după aceea o mamografie, apoi un RMN, dar diagnosticul era deja clar. Eu am vrut atunci să aplic tratamentul clasic: chimioterapie-operaţie-chimioterapie, radioterapie etc. Era fix în perioada în care Angelina Jolie s-a hotărât să-şi facă dubla mastectomie şi histerectomie, dar ea avea în gene predispoziţie spre aşa ceva. Iar eu, probabil şi sub influenţa unei asemenea ştiri, eram hotărâtă să fac mastectomie şi, în ignoranţa mea, l-am întrebat pe medic: „Când mă operaţi? Săptămâna viitoare?“. Medicul mi-a dat numărul unui specialist ca să merg să stabilesc planul de chimioterapie. Interesant este că asta se întâmpla pe 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, care s-a dovedit a fi unul dintre acele semne divine pe care le-am primit de-a lungul timpului.

Deci tu l-ai luat ca pe un semn salvator…

La început nu, pentru că am spus: „Doamne, mi-ai dat atâtea încercări, acum şi asta, când credeam că mă mai liniştisem şi viaţa mea intrase pe un făgaş normal…“. Dar apoi am realizat că Dumnezeu a făcut acest pas spre mine, îngăduind apariţia bolii, ca să mă trezească. Dovadă şi ce s-a întâmplat după ce m-am programat. În sâmbăta după diagnostic, trebuia să merg să citesc poezii la lansarea cuiva. Şi, după nişte zile în care nu am ieşit din casă şi am plâns de-am rupt, am mers la lansare, m-am îmbrăcat colorat, am zâmbit şi nimeni nu a bănuit nimic. Acolo mi-a atras atenţia o carte care se numea „O femeie la doctor“, o poveste reală scrisă de soţul unei foste paciente cu cancer la sân din Belgia, mămica unei fetiţe de un an. Aceasta urmase protocolul clasic, intrase în remisie, dar ulterior cancerul a recidivat virulent şi, după ce s-a chinuit înfiorător, a cerut să fie eutanasiată. Am citit cartea chiar în acea noapte şi, după un dialog cu Dumnezeu extrem de profund şi de răvăşitor, am decis să nu urmez tratamentul convenţional. Mi-am spus că, dacă n-am avut grijă de corpul meu şi a ajuns aşa, de acum încolo o să am grijă şi n-o să-i dau otravă, ci o să-i dau iubire. Ştiam că va fi o luptă grea, dar voiam să repar răul pe care mi l-am făcut.

Dar tu nu duceai o viaţă dezordonată.

Nu, nu am fumat, nu am băut, nu am mâncat prostii, dar m-am neglijat din toate punctele de vedere, nu m-am menajat emoţional.

Cui i-ai spus prima oară ce diagnostic ai primit, dintre apropiaţi?

Aurel, partenerul meu de viaţă, a fost cu mine când am primit diagnosticul. A fost şi o fază amuzantă că, după atâtea ore petrecute la clinică, am mers să mâncăm la un restaurant în care nu mai fusesem niciodată, era gol şi a venit un chelner să ne spună să ne aşezăm undeva mai în spate, că la mesele din faţă o să fie o pomană. Pe mine m-a bufnit râsul atunci. (râde) Pe urmă, cel pe care l-am anunţat a fost fratele meu mijlociu. Fratele cel mare a aflat anul acesta, înainte de operaţie, pentru că urma o perioadă în care nu mai puteam merge să-i fac mamei cumpărăturile, cum o fac de-obicei, şi trebuia să meargă altcineva în locul meu. Fiul meu, Luca (16), a aflat tot înainte de operaţie, iar mama abia pe 27 septembrie, când am fost invitată să vorbesc pentru o campanie pentru prevenţia cancerului la sân.

Tu te-ai operat abia după 6 ani. De ce ai aşteptat atâta timp?

De două ori m-am dus să mă operez, dar abia a treia oară am făcut-o, în aprilie 2021, şi, postoperator, am ales cel mai scurt protocol de radioterapie. Multă lume nu înţelege de ce am amânat acest moment. În primul rând, pentru că, în urma cazului descris în carte, dar şi a documentării acerbe pe care mi-am făcut-o, am hotărât să nu sufăr precum femeile care s-au supus chimioterapiei şi au murit. În afară de asta, calitatea vieţii scade foarte mult din cauza efectelor chimioterapiei. Şi am spus că, decât să mă vadă Luca aşa, să nu mă pot ocupa de el şi să nici nu ştiu dacă şi cât voi supravieţui, am preferat să încerc să-mi prelungesc viaţa cât mai mult fără această otravă.  

Şi ce ai făcut concret?

Am urmat un tratament hormonal foarte dur. Făceam câte o injecţie în burtă o dată pe lună, care era foarte dureroasă şi pe care mi-o făceam singură, ca să nu afle nimeni, şi luam nişte pastile, despre care am citit că, în timp, pot provoca un cancer de endometru. Aşa că, după 9 luni, am întrerupt tratamentul. Între timp, luam suplimente, făceam perfuzii, mi-am schimbat total alimentaţia, am evitat orice aliment care putea fi inflamator, am ţinut şi post negru… Iniţial, beam doar sucuri verzi şi mâncam salate, dar când am ajuns la 46 de kilograme, m-am repliat, însă n-am mai pus gura pe zahăr, pe carne.

Ai rămas vegetariană după anii ăştia?

Nu chiar. Am reînceput să mănânc peşte de captură şi pui de ţară, crescuţi fără hormoni.

Acum eşti complet vindecată?

Da.

Cine ţi-a dat tărie în anii ăştia?

Dumnezeu. El mi-a trimis oameni în cale care m-au ajutat. Nu voiam să încarc pe nimeni cu toată spaima şi frica mea şi, după şase ani în care am funcţionat sub o presiune fantastică, pentru că nu voiam să se afle, am putut vorbi deschis despre asta. Am simţit că mi s-a luat un munte de pe suflet, era un secret apăsător.

Tu ai şi Organizaţia E.M.M.A. Te-ai simţit mai puternică în această luptă ştiind că ai avut deja parte de o încercare majoră, pierderea fetiţei tale nenăscute?

De când am pierdut-o pe Emma, mie nu mi-a mai fost frică de moarte. Nu mi-era teamă, pentru că ştiam că am cel puţin o persoană dragă dincolo.

Cum e viaţa ta acum? Ai restricţii, temeri?

Nu. Temeri, nu. Am învăţat să nu las frica să mă controleze, pentru că frica ne face să luăm decizii pripite. Ideea de bază este că e necesar acel control anual, dar şi dacă apare ceva între timp, trebuie făcută imediat o investigaţie. Iarăşi, odată ajuns la medic, e bine să ai cel puţin două păreri, să te informezi, să-ţi urmezi instinctul şi să-ţi întăreşti sistemul imunitar. Unii cred total în terapiile convenţionale, alţii le combină cu cele alternative, pentru că fiecare organism reacţionează diferit. Până la urmă, e o chestiune de voinţă, de disciplină şi de credinţă. Eu am trăit în credinţă şi în rugăciune şi am dobândit putere şi speranţă. Dumnezeu nu te vindecă trupeşte, ci sufleteşte, iar de-acolo porneşte tăria ta de-a te reface. Probabil că El a vrut ca eu să mai rămân pe-aici, poate pentru a le da şi altora tăria asta şi să le vorbesc despre puterea credinţei, despre iubire şi despre iertare. Doamne ajută!  

 

 

Comentarii

Modifică Setările