Interviu

Exclusiv! Fuego, cel mai sincer interviu: ''Am trecut peste multe probleme!''Detalii neştiute

Exclusiv! Fuego, cel mai sincer interviu: ''Am trecut peste multe probleme!''Detalii neştiute camera-retro icon Vezi galeria 10 poze

A avut momente când a stat cu chirie sau s-a lovit de greutăţi financiare. A îndurat multe ca să ajungă aici, dar într-o zi visul i s-a împlinit. Atunci când nu cântă sau nu prezintă Drag de România mea, la TVR2, Fuego, pe numele său real Paul Surugiu, pictează sau joacă teatru. Artistul a povestit pentru OK! lucruri mai puţin ştiute din viaţa sa.

OK! Paul, ai împlinit de curând 43 de ani. Ce îţi lipseşte la vârsta asta?

Fuego: Nu-mi lipseşte absolut nimic! Am tot ce-mi trebuie! Mă simt confortabil în propria-mi piele, am capul pe umeri, nu visez cai-verzi pe pereţi, ştiu ce pot şi ce vreau să dăruiesc oamenilor, pot face bine dacă stă în puterea mea şi sunt mândru de asta. Sunt fericit că am libertatea supremă de a fi eu însumi, de a mă ghida după propriile principii şi de a oferi arta publicului meu, în felul în care eu mi-l doresc. Dacă e să vreau ceva, poate că mai mult timp n-ar strica, pe voi, muzică de calitate, echilibru şi un strop de linişte. Îmi doresc să strâng încă pe-atâtea împliniri şi să fiu în continuare simplu, cu sufletul deschis! Restul le fac, n-am niciun dubiu.

OK! Care a fost acel episod în care ai simţit că viaţa te încearcă mai mult decât trebuie?

Fuego: Când prematur, nedrept, fără rost şi cauze grave, fără întrebări, fără un rămas bun, la doar 58 de ani l-am pierdut pe tata, care a murit de inimă, după ce fusesem cu puţin timp înainte cu el la control, fiind în regulă din acest punct de vedere!

OK! Ce îţi spui atunci când te confrunţi cu greutăţi? Cum te remontezi?

Fuego: Că nu sunt singurul de pe planetă care trece prin ce trec eu, că sunt oameni care au probleme existenţiale mult mai grave şi mai complexe şi că sunt un fericit care-ar trebui să se bucure mai mult de asta! Ca să-mi revin complet, am şi “complici”, oameni dragi şi prieteni apropiaţi, care mă susţin şi mă încurajează necondiţionat!

OK! Cum ai obţinut primii bani?

Fuego: Mi-aduc aminte şi-acum. Dincolo de bănuţii pe care-i câştigă fiecare copil, la colindat, eu am avut un spectacol la Turda, pe la 13 ani şi, la final, am primit câţiva lei pentru efortul meu. Am fost impresionat şi am fugit la mama să-i povestesc că mi-am câştigat singur dreptul la o răsplată pentru pasiunea mea, asta pentru a cânta n-a fost niciodată o muncă, ci o împlinire a destinului meu! Mai apoi, uşor, uşor, am început să muncesc, să merg la evenimente, să pierd nopţi, să câştig puţin, să profite mulţi de pe urma mea, dar nu m-am lăsat niciodată pentru că am ştiut că pot şi că la un moment dat voi ajunge la statutul de azi – un artist independent, care trăieşte din propriile activităţi şi care-şi finantează singur, propriile puteri, cariera şi producţiile artistice!

OK!  Au existat momente când nu ai avut bani?

Fuego: Fireşte! Numeroase, mai ales că familia mea a fost una modestă, de oameni muncitori, care au depus sacrificii enorme pentru mine. Mi-aduc aminte că drămuiam cât se poate de bine bănuţii lăsaţi de mama pentru o săptămână, dar niciodată nu ajungeau şi pentru ultimele două zile, când rămâneam, efectiv, fără nimic. Şi mergeam kilometri întregi prin Bucureşti, ca să nu urc în tramvai fără bilet. Şi mai erau şi seri în care rămâneam cu gândul la o mâncare bună şi adormeam aşa, pe stomacul gol. Sau zile întregi în care doar merdeneaua ţinea loc de prânz, dejun şi cină. Dar nu făceam vreo tragedie din asta! Visele erau prea mari şi undeva, în sufletul meu, ştiam că voi reuşi la un moment dat.

OK! Pe ce îţi cheltuieşti finanţele?

Fuego: Nu sunt şi n-am fost niciodată un om cheltuitor. Mereu mi-a plăcut să fiu cumpătat, să nu fac excese majore. Nu sunt nici zgârcit şi încerc să păstrez un echilibru armonios. Investesc în hainele mele de scenă, pentru că vreau calitate şi pentru că în mare parte sunt produse create special pentru mine. Şi sunt un colecţionar împătimit de artă, investind în pasiunea mea destul de mult, iubind cu ardoare această zonă!

OK! Ai locuit vreodată cu chirie?

Fuego: Am locuit cu chirie până acum vreo cinci ani, când, dintr-o întâmplare, am devenit proprietarul locului în care stau. Nu am şi nu am avut niciodată simţul proprietăţii. Am stat în chirii sau în gazdă când n-aveam bani, în perioada formării mele. Şi am ales şi ulterior să stau tot în chirii, în locaţii exclusiviste, după bunul meu plac, putând oricând, dacă mă plictisesc, să mă mut.

OK! Care ar fi momente grele, despre care poate că noi nu ştim nimic, pe care le-ai traversat până la vârsta asta?

Fuego: Am trecut peste multe episoade şi probleme. Despre unele am vorbit, despre altele nu şi nici nu vreau să o fac, pentru că anumite lucruri trebuie să rămână doar în sufletele noastre. Greu mi-a fost când oameni dragi nu mi-au dat nici o şansă şi a trebuit să le dovedesc că-i aşa! Greu mi-a fost când mi-au fost înşelate aşteptările, bunătatea şi prietenia sau când am pierdut oamenii pe care i-am iubit enorm!

OK! Muzică, televiziune, ai mai avut şi vreun alt job despre care noi nu ştim?

Fuego: Sunt şi-am fost mereu actor la bază. În anii studenţiei, am jucat mult, intens, ba chiar am şi regizat spectacole. Ulterior, muzica mi-a captivat toată viaţă şi-am ales să mă dăruiesc complet profesiei. Dar ceva neştiut este faptul că am fost dirijor de cor, timp de doi ani, la Biserica Catolică de la Piaţa Muncii. Eram extrem de pasionat şi de implicat şi-am învăţat numeroase lecţii în acea perioadă, în anii 90, în perioada în care, concomitent, studiam la teatru, făceam piese şi mergeam şi în diverse spectacole pentru a mă putea întreţine!

OK! Realizezi emisiunea „Drag de România mea”, la TVR2. Tu ce iubeşti în România şi ce te dezamăgeşte?

Fuego: Iubesc România complet şi dezinteresat, cu bune şi cu rele. Eu ştiu că nu avem o ţară perfectă. Ştiu că ne-ar trebui străzi şi drumuri moderne. Ştiu că ar fi benefic să avem spitale dotate, gratuităţi şi şcoli în care principala ocupaţie să fie învăţătura. Ştiu că i-ar trebui un luciu, dar mai ştiu că are putere latentă şi că noi putem, fiecare pe latura lui, să o facem mai bună şi mai demnă. România nu e de aruncat la gunoi şi nici de blamat zilnic, pentru că fiecare suntem, indiferent dacă ne place sau nu, un produs românesc, cu hibele aferente.  România asta a noastră ar trebui să fie, în viziunea limitaţilor, ca un soldat. Să spună drepţi la nevoile fiecăruia, dar nimeni să nu-i ofere nimic. Eu iubesc ţara cu bune şi rele şi ştiu că pot face ceva pentru ea, prin lupta mea, prin promovarea artei şi a frumosului, prin ajutorul oferit cu proiectul meu de pictură “ART BY FUEGO”, dar şi prin muzică şi emisiunea mea de duminica, de la TVR 2, de la ora 15.00, unde nu fac altceva decât să arăt o Românie normală, cu eroi, cu valori la care n-ar trebui mereu să găsim ceva de comentat, ci ar trebui să-i aplaudăm şi să-i luăm drept modele. Sunt conştient că poate străluci şi prin mine, oricât de mic ar fi sprijinul meu, asta pentru că niciodată n-am fugit de responsabilităţi în viaţă!

Pe 15 septembrie, la TVR, de la ora 15.00, începe sezonul al treilea al show-ului “DRAG DE ROMÂNIA MEA!”, un sezon plin de surprize, de oameni şi poveşti speciale. Avem şi noutăţi, avem şi familii speciale, iar prima ediţie se anunţă a fi deosebită, având invitaţi de marcă. Dan Bittman face două momente de colecţie alături de baletul nostru, cu două hituri de marcă, iar un show special va face şi Benone Sinulescu. Familia lui Ionuţ Dolănescu ne va călca pragul, alături de Doiniţa şi de cei trei copii! În premieră, după ani buni în care nu l-aţi mai văzut la tv, Doru Octavian Dumitru vine la TVR si ne va încânta cu umorul său debordant şi cu poveştile spumoase!

OK! Ai avut vreodată un atac de panică în faţa camerelor?

Fuego: Atac de panică n-am avut pentru că de mic am fost dezinvolt şi cumva şi eu, dar şi camera, ne-am iubit mult şi-am avut şi avem o anumită complicitate. Deci nu am rămas niciodată împietrit în faţa camerelor, cu toate emoţiile pe care le aveam. În schimb, emoţii am în permanenţă, dar trec peste ele. Fireşte că un om fără emoţii este un om fără sentimente, dar important este să le faci să vină de partea ta.

OK! Pictezi foarte frumos. Care a fost cel mai scump tablou pe care l-ai vândut?

Fuego: Mulţumesc pentru apreciere. Pictez din relaxare, ca o împlinire a timpului liber, punând pe pânză un univers floral, visător, din culori care mă inspiră. Sunt fericit că tablourile mele se vând şi că pot prin asta ajuta tineri talentaţi. Nu am tablouri extrem de scumpe, dar cel mai valoros a fost unul a cărui ramă era din lemn masiv, îmbrăcată cu foiţă de aur – o operă dragă mie, complexă, regină a unei expoziţii importante de anul trecut!

OK! Ştiu că obişnuieşti să îi ajuţi pe artiştii care se luptă azi cu greutăţi financiare. Sunt convinsă că te impresionează toate poveştile lor, dar aş vrea să ne vorbeşti despre una dintre ele, pe care oamenii nu o cunosc atât de bine.

Fuego: Într-adevăr, proiectul meu ajută tinerii extrem de talentaţi, oferindu-le şanse, dar şi artişti în vârstă, cu probleme financiare. Zilnic mă sună zeci, poate sute de oameni cu poveşti care din care mai emoţionante! Iar toţi cei pe care i-am ajutat, unii dintre ei au în spate vieţi dure, cu problem. Ce e mai interesant este că aceşti oameni nu au cerut niciodată, nu au venit să bată la uşa mea! Sunt oameni decenţi, care muncesc, care luptă şi care nu-şi plâng singuri de milă. Impresionante sunt poveştile celor care-au muncit o viaţă în artă şi azi n-au nimic. Dar, totuşi, o poveste mai emoţionantă este cea a lui Stanisvlav Ceban, un copil din Basarabia!  El cântă la fluier. Recită poezii, vrea să scrie o carte şi este cel mai bun elev la învăţătură din clasă. Are o voinţă de fier şi frapează cu nonşalanţa sa. E timid, iar ochii îi ascund o dramă. Puştiul acesta de doar 10 ani, care-i deştept şi doldora de talent şi determinare, suferă de amiotrofie spinală. Este imobilizat în scaunul cu rotile şi întregul său univers depinde de asta. Nu poate scrie despre iarbă, despre cum e să alergi după ploaie, despre jocurile copilăriei. Poate doar să-şi cânte, fără dramatism, povestea de viaţă. Nu cerşeşte milă. Nu vrea ajutor doar pentru faptul că nu poate merge. Talentul său îl va ridica mai sus decât o pot face picioarele.

Prin ART BY FUEGO, Stanislav a avut o mică şansă către lumină. Ajutorul financiar oferit de mine a mers către achiziţionare unui nou cărucior, mult mai performant, care să-i poată da posibilitatea de a se deplasa mai simplu. Picioarele lui Stanislav sunt dincolo de imaginaţia noastră. Talentul şi forţa, luciditatea şi seriozitatea pe care le are atunci când priveşte viaţa te opresc o clipă în loc şi te fac să te întrebi dacă tu meriţi tot ce ai pe lume. Dincolo de soartă şi de nedreptăţi, puştiul aceasta e o lecţie, la care unii dintre noi am lipsit atunci când studiam cum să ne descurcăm în viaţă. Îi e greu, dar lupta sa nu e în planul acesta, al sănătăţii – el luptă cu toată fiinţa să reuşească, să-şi demonstreze lui că poate mai mult. Şi va putea pentru că niciodată puritatea şi sinceritatea nu au rămas nerăsplătite!

OK! Ai trecut vreodată pe lângă moarte? Cum s-a întâmplat?

Fuego: Am avut nenumărate cumpene. Unele fără să le înţeleg prea tare. Era să mor de multe ori, din multe cauze, dar cel mai des mi s-a întâmplat pe şosea, asta în diverse momente pe care am reuşit să le evit! E un pericol enorm viaţa aceasta petrecută pe drumurile patriei, în care alergi de la un eveniment la altul. Dar ultima experienţă, destul de dureroasă, care putea fi fatală, a fost acum o lună şi ceva, când, la nişte prieteni într-un abator, am alunecat şi am căzut pe spate. Norocul meu a fost că am avut prezenţă de spirit, am pus mâinile pe spate şi am ridicat capul! Altfel…interviul nostru era imaginar acum! Oricum, nu mi-e frică de final. Când e să vină, va veni!

OK! Care sunt fricile tale cele mai mari?

Fuego: Teama majoră de-ai pierde pe cei dragi. Chiar dacă ştiu că inevitabilul se produce, că toţi ne vom duce la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, simt că mi-aş pierde o parte din suflet, din rădăcini, văzându-i pe toţi cum se duc. Nu sunt vanitos şi nici nu vreau eternităţi, dar mă gândesc cu teamă la aceste momente! Mi-e frică de avion, am o groază de fiecare data când trebuie să zbor, o fobie cumva inexplicabilă, oricât de lung sau de scurt ar fi zborul! Şi mi-e teamă de … penibil, lucru pe care mulţi nu-l mai simt!

OK! Ai fugit vreodată de acasă în adolescenţă?

Fuego: Rebeliunile mele nu au constat în fugitul efectiv de-acasă. Am mai lipsit nopţi, m-am revoltat, m-am certat cu ai mei, dar nu le-am întors niciodată spatele şi n-am dat niciodată bir cu fugiţii de la asumare, mai ales că ai mei părinţi mi-au fost întâi prieteni şi apoi au fost cei care m-au educat şi m-au format!

OK! Ai regrete?

Fuego: Nu! Sunt unul dintre puţinii oameni care-ar da din nou cu capul de pragul de sus ca să-nveţe aceleaşi lecţii de bun augur. Nu-mi pare rău cu nimic din ce sunt sau ce-am făcut! Că am avut dezamăgiri, că am învăţat lucruri, că m-au întristat oameni în care-am crezut, e altceva, dar regret, la modul propriu al cuvântului, nu am! Şi asta pentru că fiecare etapă şi experienţă a vieţii mele a venit cu farmecul ei şi-a făcut ca eu să fiu un tot complet, cu toate fericirile şi tristeţile mele!

OK! Ce e fericirea pentru Fuego?

Fuego: Povestea cu fericirea nu stă în cuvinte. Nu stă în definiţii sau în alte principii. Asta pentru că eu văd fericirea ca pe o banală simplitate. Pe mine mă fac fericit oamenii împliniţi. Să-i văd pe cei din jurul meu bucurându-se, să văd publicul dornic de muzica mea, e pentru mine totul. Nu are de a face cu romantismul, poate nici cu muzica, ci cu simplul fapt de a fi un om curat şi demn, de a găsi resurse în nimic şi de a da nimicului dimensiuni impresionante. A avea puterea să recunoşti când nu ştii, a fi liber, a trăi, a călători, a citi şi a putea zâmbi sunt cele mai uzuale şi mai simple motive de fericire. Aşa este, fericirea nu se poate cumpăra de la supermarket, frumos ambalată. Ea stă în capacitatea fiecăruia de a primi şi a transmite liniştea.

OK! Te-ai născut la Turda. Ce calităţi au ardelenii?

Fuego: Ardelenii-s calmi, molcomi, înceţi şi aşezaţi, dar cu siguranţă, mult mai liniştiţi. Ardeleni se preocupă de cel de lângă ei, sunt primitori şi calzi şi încearcă mereu să găsească soluţii pentru a se dezvolta. Eu m-am născut în inima Ardealului, la Turda, în locul în care, în luna aprilie, am devenit cetăţean de onoare al oraşului! Turda e leagănul copilăriei, mă leagă nenumărate amintiri, formarea mea, bucurii şi vise măreţe pe care voiam să le împlinesc! Azi, acolo e bunica mea dragă, Bubulina, pe care merg frecvent să o vizitez, prietenii dragi şi amintirile de cândva!