Exclusiv! Marian Râlea a făcut bani zugrăvind case: "Ele sunt accidentele vieţii, nu mi-am propus neapărat ceva anume în carieră" Ce nu ştiai despre viaţa faimosului actor

„Magicianul“ ne vorbeşte despre premiera din viaţa sa profesională, odată cu apariţia în serialul Adela de la Antena 1, dar şi despre momentele de succes fulminant sau pierdere trăite până acum

Îl ştim cu toţii pe Magicianul din emisiunea Abracadabra, difuzată de TVR începând cu martie 1991. Show-ul pentru copii a continuat să aibă succes la ProTV, din 1996. Şi, cu toate că a trecut mult timp de-atunci şi actorul a interpretat, pe micul şi marele ecran, multe alte roluri emblematice, pentru cei mai mulţi dintre noi Marian Râlea tot Magicianul va rămâne. Cu aceeaşi candoare şi naturaleţe care-au conturat personajul care l-a consacrat.

Faceţi parte din distribuţia noului serial de la Antena 1, Adela. Vorbiţi-ne puţin despre rolul pe care-l jucaţi!

Marian Suntem bucuroşi să mai putem filma în pandemie şi că am reuşit să facem un prim sezon al serialului Adela, iar, pentru mine, faptul că joc cu actori tineri şi că am fost distribuit în acest proiect a fost cel mai mare cadou pe care l-am primit anul trecut şi care se continuă şi anul acesta. Eu joc un personaj foarte interesant, un ardelean, ceea ce n-am jucat până acum, e o premieră pentru mine.

Cum este la filmări? V-a fost teamă să vă întoarceţi la lucru?

Ne-a fost teamă iniţial, dar, păstrând măsurile de protecţie, am trecut şi peste asta. În plus, echipa tehnică şi cea creativă ne ajută foarte mult, pentru că ne dau tot timpul sentimentul că se pot face asemenea proiecte şi în pandemie.

Cum v-aţi petrecut pandemia până acum?

Când s-au închis teatrele, am stat acasă şi am făcut online peste 70 de poveşti pentru cei mici. Când am putut juca în exterior, a fost o mare bucurie întâlnirea cu publicul.

Aţi jucat ultimul spectacol de teatru în faţa unui singur spectator. Cum a fost acea experienţă?

Da, l-am jucat la Sala Amfiteatru, în aer liber, şi a venit la spectacol un singur copil. Nu puteam pleca acasă şi atunci toată echipa tehnică şi artistică şi-a făcut treaba, el devenind personajul principal din poveste. Şi copilul a fost foarte fericit!

Pe plan personal, cum simţiţi această perioadă? Aveţi încredere în sistemul medical român? Vă întreb asta pentru că ştiu că aţi dat în judecată spitalul în care a murit fratele dvs., acum câţiva ani...

Sigur că încerc să mă feresc de virus atât cât pot. În rest, cred că medicii au făcut şi fac tot ce pot pentru a opri această pandemie. Sigur că mi-e teamă de spital şi nu mă hazardez, în weekend nu prea ies din casă, nu plec în vacanţe. N-am văzut marea vara trecută, am tras doar câte o fugă până pe la Braşov şi cam atât.

Vă vaccinaţi?

Sigur! Cei care au făcut vaccinul nu l-au făcut împotriva noastră, l-au făcut pentru noi. Mi se pare civilizat, onest să mă vaccinez eu ca să nu îi îmbolnăvesc pe ceilalţi.

Vă propun să ne întoarcem puţin în timp! Cum v-aţi petrecut copilăria în Braşov?

Copilăria mea a avut loc într-o perioadă în care aşteptam autocarele cu turiştii ruşi, care ne dădeau insigne cu Lenin şi Stalin, şi cu turiştii francezi sau nemţi, care ne dădeau gumă de mestecat. A fost frumos!

Cum aţi perceput experienţa Cerbului de Aur de acolo?

La Cerbul de Aur, eram toată ziua după autografe, îi pândeam pe artişti să iasă din hotel sau de unde făceau repetiţii şi cea mai tare chestie era să ai poze cu autograful celor care urcau pe scenă. Tot oraşul era într-o mare sărbătoare. Eram tare mândri că asemenea eveniment avea loc la noi în oraş.

De atunci v-a venit ideea de a ajunge şi dvs. pe scenă?

Nu neapărat. Talentul l-am moştenit de la mama. Când eram mic, îmi făceam spectacolele mele. Apoi am început să joc cu adevărat la liceu. Ţin minte că jucam rolul unui tânăr rebel din altă ţară şi aveam şi dispensă să port părul lung, ceea ce mă făcea eroul Braşovului, pentru că atunci era interzis să ai părul lung şi pantaloni evazaţi.

Cu toate astea, aţi făcut Liceul de Construcţii!

Da. Mama a avut grijă să-mi spună că pe fratele meu cel mare l-a scăpat din mână când s-a dus la Teatru şi că eu aş face bine să-mi aleg altă meserie. Mi-a prins bine liceul de Construcţii pentru că, pe întreaga perioadă a studenţiei şi chiar şi după absolvire, mai făceam câte un ban zugrăvind case.

Şi aţi vândut şi felicitări pictate de dvs., nu?

Da, da. Făcusem armata cu studenţii de la Arte Plastice, care m-au învăţat să fac mărţişoare. Mărţişoarele cu imortele au fost inventate de mine! (râde)

Şi v-aţi îmbogăţit sau nu?

Nuuuu! Vindeam şi felicitări pe Lipscani, dar n-am făcut nicio afacere. Am jucat şi într-un spectacol în care erau nişte serviete, iar eu le-am băgat pe ale mele, cu mărţişoare, pe scenă, ca să afle lumea că făceam şi mărţişoare.

Vă promovaţi marfa, cu alte cuvinte!

Exact! După spectacol, rămăsese lumea în foaier ca să cumpere toate mărţişoarele.

Aveţi fler pentru afaceri?

Nu. Noi am fost obligaţi să facem o casă de producţie odată cu emisiunea Abracadabra. Eu acum sunt doar la Teatrul Naţional pentru copii, unde funcţionăm de 20 de ani. Există o asociere între Teatrul Naţional şi Fundaţia Abracadabra, în care am împărţit profitul şi costurile jumi-juma. Doar că biletul costă 10 lei. Aşadar, nu există profit.

Că tot am pomenit de Abracadabra, cum e să fiţi idolul copiilor?

Noi nu ne dădeam seama de asta. După ce n-am mai fost pe ecran, la 10 ani după aceea, lumea a început să numească Abracadabra un fenomen. Dar să ştiţi că nu era de bun augur. să faci spectacole pentru copii. O perioadă, cronicărimea română nici n-a vrut să audă de mine, pentru că era un fel de “prostituţie” să faci teatru pentru copii.

Ce v-a adus în plus notorietatea câştigată atunci?

Că pot să gust roşiile din piaţă, că mă lasă să iau câte o bucăţică de brânză înainte să cumpăr. Cam atât.

V-aţi propus vreodată să vă reinventaţi, să încetaţi să mai fiţi Magicianul, să vă faceţi altă imagine?

Nu. Nici nu mi-am pus vreodată problema asta. De-asta am şi deschis Teatrul Naţional Abracadabra. E drept că am interpretat personajul mult timp, dar cred că şi acum are nevoie lumea de magie.

Consideraţi că v-aţi bifat ţelurile profesiona­le propuse?

Ele sunt accidentele vieţii, nu mi-am propus neapărat ceva anume în carieră.

Aţi trăit şi momente în care viaţa a bătut filmul sau piesa de teatru?

Păi, nu vedeţi ce trăim acum?! Din ’90 până în ’95 nu intra lumea în sala de teatru pentru că era mai interesant ce se întâmpla pe stradă decât pe scenă.

Înţeleg că, la Revoluţie, v-au ciuruit garsoniera. Povestiţi-ne puţin despre asta!

Da. Am simţit gloanţele trecând pe lângă mine. Aveam 33 de ani, împliniţi pe 20 decembrie 1989, şi Revoluţia a fost cel mai frumos cadou primit vreodată de ziua mea – libertatea.

Şi cadoul pe care l-aţi primit, de ziua dvs. în decembrie 2020 care a fost?

În 2020, mi s-a luat un cadou, nu mi s-a dat. Pentru că, în mod normal, pe 20 decembrie aveam spectacol şi apoi sărbătoream cu colegii. Anul trecut, nu s-a urcat pe scenă şi nici n-am mai avut întâlnirea cu colegii. E darul care ni s-a luat tuturor în 2020, nu ni s-a dat.