Interviu

Exclusiv! Medeea Marinescu, despre familie şi relaţia cu Papadopol: „Sunt o raţională cu scăpări în zona iraţionalului“

Exclusiv! Medeea Marinescu, despre familie şi relaţia cu Papadopol: „Sunt o raţională cu scăpări în zona iraţionalului“ camera-retro icon Vezi galeria 3 poze

E o contradicţie binevenită, am zice, în această actriţă cu totul specială, pe care o vedem acum într-un nou serial, cu un rol surprinzător.

Noua producţie, Bani ne­gri pentru zile albe (re­gizată de Daniel Sandu, cel care a semnat şi regia peliculei Un pas în urma serafimilor), este serialul HBO care ni-i aduce pe Medeea Marinescu şi Alexandru Papadopol într-o „poveste socială cu tentă comică“, aşa cum o descrie ea. „Nu e un serial despre jaful unei bănci, ci despre corupţia balcanică, despre faptul că toţi sun­tem coruptibili, de la mic la mare“, îmi spune Medeea. Adică o poveste potrivită cu vremu­rile pandemice, deşi a fost filmată înainte de izbucnirea pandemiei. Cumva, Medeea Ma­rinescu simte o barieră destul de aspră între aceste două timpuri - între înainte şi acum. Lumea actorilor nu trece uşor prin aceste vremuri, cu atât mai mult trebuie să preţuim fiecare nouă realizare care vine dinspre ei. Despre această reuşită, dar şi despre gându­rile săpate într-un actor de noua lume şi des­pre refugiul familiei când vremurile nu sunt blânde, am vorbit cu o Medeea Marinescu mai profundă şi introspectivă ca niciodată. Am gă­sit la ea un mix fascinant de prospeţime, sen­sibiltate cu profunzimi nebănuite şi eleganţă aristocratică. Dar peste toate, când râde cu tot sufletul, licărirea aceea a privirii copilului din Maria Mirabela e încă acolo.

Cum ai fost cooptată în proiectul HBO?

Medeea Casting. Orice proiect, indiferent de cât de mare sau mic e şi de notorietatea de care se bucură un actor, trece prin această fază numită casting. În plus, în cazul acestei producţii, decizia finală de casting a fost luată la HBO Londra. Aşa încât am avut vreo lună şi ceva în care am trecut prin mai multe castinguri pentru rol.

Soţul tău a fost directorul de imagine al producţiei. A avut vreo importanţă pentru unul dintre voi - în sensul că celălalt îl poate recomanda drept un profesionist talentat?

Nu, pentru că şi soţul meu a trecut printr-un casting. Există mai multe propuneri de DOP (director de imagine) şi se decide. Şi aş putea spune că am fost norocoasă să fiu soţia lui şi nu a regizorului sau a producătorului, pentru că atunci nu aş fi avut dreptul să lucrez. Asta e politica şi e de înţeles. Lucrurile astea sunt evitate.

Dar pentru tine cum este mental să ştii că lucrezi cu soţul tău?

Foarte confortabil. Am mai lucrat cu George.

Aşa v-aţi şi cunoscut.

Da... (râde) Spun confortabil pentru că am multă încredere şi relaxarea că lucrurile care ţin de imaginea mea - să stau într-o anumită poziţie cu faţa, într-un anumit unghi de lumină care să fie mai OK - sunt sub control, pentru că el mă dirijează foarte bine. Asta e important pentru fiecare actor. Florin Piersic, de exemplu, cu care joc în Străini în noapte, aminteşte în interviuri că prietenia care l-a legat de tatăl meu a început la filmul Pintea, unde el spunea că avea foarte mare încredere, pentru că tata îi dădea toate aceste repere importante care ţin de imagine.

Da, tatăl tău este director de imagine, soţul tău la fel. Cum de s-a întâmplat asta?

Mie îmi place să glumesc, spunând: Ce să fac, am făcut şi eu ce-am văzut la mama!

Păi se spune că fetele care au avut un model în tatăl lor au încercat să-l găsescă şi în soţ...

Aşa se zice, da. Dar eu n-am căutat conştient. Pur şi simplu s-a întâmplat.

Dar tu spuneai, la un moment dat, că tatăl tău, în meseria lui, a fost genul mai degrabă sever, dur. Ai regăsit inclusiv asta la soţul tău?

Da. El e taciturn, vorbeşte puţin şi de aceea dă senzaţia unei severităţi. Nu e un glumeţ la filmări. Poate că şi asta m-a atras la el, dacă stau să mă gândesc cum era acum 14 ani. Da, era foarte retras şi vorbea extrem de puţin şi foarte serios. Nu-mi amintesc să-l fi văzut zâmbind.

Tu erai genul mai nebunesc, extrovertit înainte să fii cu el şi te-ai mai restrâns?

Da, dar noi oricum ne modificăm de-a lungul vieţii. Mi s-a spus adesea că am rămas Maria Mirabela. Da, sigur, e frumos, dar noi ne modificăm odată cu vârsta. Pentru că experienţele lucrează în tine, la fel şi fiecare rol. Cumva am devenit mai rezervată, râdeam mult mai mult în hohote, asta l-a atras pe soţul meu la mine. Că râdeam cu poftă.

Erai opusul lui.

Da. Eu râd foarte zgomotos. Ceea ce îi displăcea profund străbunicii mele, spunea că nu râd ca o domnişoară. (râde) Şi pe urmă, referitor la schimbări, la 25 de ani eşti mult mai entuziast în orice. La 46 spre 47, cum am eu, nu mai ai cum să fii la fel de entuziast decât dacă eşti inconştient. Acum, eu admir oamenii care îşi păstrează o anume naivitate, şi eu am încercat asta - mi-am cultivat-o în mod conştient. Dar pe de altă parte, să nu vezi deloc realitatea la aproape 50 de ani e o chestiune care nu mai ţine de calitate. E cel puţin dubios.

Mi-ai spus despre rolurile care au lăsat urme în tine. Cum e rolul din Bani negri? Pentru că din ce am văzut, e o femeie puternică şi excentrică.

E o pasăre răpitoare, e un animal de pradă. Şi m-a atras luciditatea ei rece ca o lamă de cuţit şi faptul că e o femeie extrem de raţională. Eu sunt o persoană raţională, dar cu scăpări în zona iraţionalului. În general, nici eu nu mă arunc înainte fără să văd următorul pas. Dar ce joc aici e cumva o raţiune dusă la extrem. Şi tenacitatea unui animal de pradă. Fiind o femeie extrem de raţională, jonglează foarte uşor cu măşti. Ştie să pară foarte vulnerabilă ca să se apropie de pradă. De aceea e extrem de versatilă.

Cum te-ai înţeles cu Papadopol?

Cu Papi am filmat acum pentru prima dată. Îmi place mult de el, e un actor cu mare experienţă de film, ceea ce se şi vede, şi are foarte mult umor. E un mucalit. Şi umorul lui se vede mult în ceea ce creează la filmare. Are zona naivului comic, pe care o acoperă foarte bine şi care îl face fermecos. E „loser“ şi îl crezi.

Aţi filmat totul chiar înainte de pandemie. Apoi, lucrurile s-au schimbat brusc...

Ştii, în martie aveam o agendă plină până în ianuarie 2021, cu spectacole şi turnee în străinătate şi evenimente. Pe cuvânt. Şi într-o după-amiază, pe la ora 7, lumea s-a închis. Şi tot din ce construisem mental şi din proiecţiile noastre de viitor n-a mai fost valabil. N-o să uit niciodată că era 9 martie şi aveam spectacol cu Florin Piersic la Naţional. Spectatorii mă întrebau pe Facebook dacă se ţine spectacolul. Pe drum, fiind pe Bulevardul Magheru, pentru că mergeam pe jos spre teatru, m-a sunat Florin Piersic. Înaintea fiecărui spectacol noi repetam, chiar dacă îl jucasem cu o zi-două în urmă. Mai aveam o oră şi un pic până începea spectacolul. I-am zis: „Acum ajung“. Iar el, cu o voce stinsă, mi-a răspuns: „Nu te mai grăbi, du-te acasă, că nu mai jucăm“. El era deja la teatru, în cabină. Nu am realizat atunci exact ce va fi. Iar într-o primă fază, am spus că ne prinde bine o pauză. M-am bucurat de serile în familie. Pentru că pentru mine seara înseamna muncă - aveam spectacole. Inclusiv în weekenduri, când ai putea să ieşi cu familia, eu plecam la teatru. Aşa mi-am dat seama, când a venit pandemia, că eu am câştigat weekendurile şi serile cu copiii mei. Şi pentru asta mă simt foarte echilibrată şi fericită.

Da, tu, după ce l-ai născut pe primul băiat, a trebuit să pleci imediat în Franţa la nişte filmări. Şi spuneai că îţi pare rău că nu ai stat mai mult timp cu el. Acum, ai recuperat cu amândoi fiii.

Aşa este. Iar sentimentul acesta de vinovăţie al timpului pierdut m-a urmărit după ce l-am născut pe Luca, dar şi după ce l-am născut pe Filip - pentru că au urmat turnee, repetiţii, filmări. Acum am stat mult mai mult cu ei. Dar au existat şi provocări. Am avut şi eu momentele mele de cădere. Cu Luca, nu, el fiind mai mare. Dar cel mic a refuzat şi încă refuză să intre online. Iar profesorii mi-au spus să nu-l forţez. Cu atât mai mult cu cât înainte de pandemie, noi vorbeam despre limitarea timpului copiilor pe tablete... Deci sunt noţiuni care se bat cap în cap. Sincer, Filip s-a comportat mai bine la filmări. (râde) Pentru că, uite, amândoi copiii mei apar în serialul Bani negri. Filip a fost chiar băiatul meu, pentru că cei de la HBO s-au gândit că e mai uşor să dirijezi în cadru propriul copil. Deşi, desigur că se poate şi cu un copil străin. Eu însămi am fost un astfel de copil în Maria Mirabela. (râde) Iar fiul meu cel mare, de 11 ani, are o mică secvenţă chiar cu Papdopol. Bine, Luca e cumva obişnuit, pentru că el a mai lucrat la scurtmetrajul Michelangelo cu tatăl lui şi cu mine. E familiarizat, a fost de mic pe platourile de filmare, tatăl meu are şi el un studio de film, Atlantis Film, unde mergea de mic. Îi şi place enorm. A şi jucat într-o piesă de teatru, Toţi fiii mei, la Teatrul Naţional, cu domnul Rebengiuc. Eu am fost foarte stresată, dar s-a descurcat.

L-ai încurajat tu în direcţia asta?

A venit de la el totul, să ştii. M-am ferit mult să fiu genul de părinte care-şi pune propriile ambiţii în copilul său. Cred că un copil trebuie să se dezvolte natural. Ba mai mult, de la trei ani l-am înscris la diverse sporturi. Şi dacă am văzut că nu l-a prins, l-am oprit. Şi el şi-a găsit pasiunea în muzică - e un foarte bun chitarist la 11 ani.

Şi tu ai fost la fel: ţi-a plăcut de mică actoria şi ai fost o bună pianistă.

Da, dar părinţii nu m-au obligat să fac nimic. Tata era director de imagine, mama machieuză la film - deci neavând cu cine să mă lase acasă, stăteam pe platourile de filmare. A venit cumva de la sine.

Cum s-au raportat copiii tăi, fiind cu totul alte generaţii, la filmul Maria Mirabela?

Cel mic, Filip, care are 4 ani, n-a văzut încă filmul. Dar nici Luca, atunci când am încercat să i-l arăt, pe la 3-4 ani, nu a fost neapărat pasionat. Numai că la şcoala la care e Luca, Şcoala Franceză, s-a făcut la un moment dat o vizionare cu Maria Mirabela şi am fost şi eu invitată. Atunci am simţit că era mândru de mine şi că i-a plăcut. Copiii au nevoie, mai ales când sunt mici, de acest tip de recunoaştere prin părinţii lor. Iar Luca, atunci când avea 3 ani şi vedea afişele cu mine şi Florin Piersic, striga pe stradă: „Uite, aici cu Florin e mama mea!”. Şi lumea se întorcea. (râde) Apoi m-a şi văzut la teatru şi acolo a fost fascinat. Dar pe de altă parte, nu face o diferenţă între mama lui de pe ecran şi cea de acasă. Ceea ce mi se pare un lucru sănătos. Mai mult, un copil care creşte într-o familie de cineaşti, aşa cum suntem noi, cred că va înţelege mult mai bine că tot glam-ul de la televizor e o chestiune de faţadă, destul de trecătoare şi de înşelătoare.

Cum e lumea unui actor obişnuit să lucreze mult, complet redefinită de pandemie?

Înainte, eram într-un malaxor şi exageram. Dar şi ideea că eşti atât de departe de ceea ce ştii tu să faci nu este comodă. Ceea ce făceam înainte s-a tăiat din rădăcină şi asta e foarte destabilizant. Sigur că într-o situaţie între viaţă şi moarte, n-o să te gândeşti cât de frumos e un monolog de Hamlet. Pe termen lung însă, mi se pare că ar fi o mare greşeală ca oamenii să se obişnuiască cu lipsa teatrului, unde este o relaţionare directă. Dar încerc să accept totul şi să-mi spun că aşteptarea asta e un exerciţiu. Asta după ce am trecut printr-o fază de disecare mai dură. M-am întrebat: dacă lucrurile ar dura foarte mult, aş avea capacitatea să o iau de la capăt, făcând altceva? Aş putea să mă reinventez? Şi m-am speriat, pentru că mi-am dat seama că mi-ar fi foarte greu. Nu simt că aş putea să mă apropii uşor de altceva mâine. Şi atunci tipul de compromis mental pe care l-am găsit cu mine a fost să spun că e un exerciţiu ceea ce se întâmplă. Exersarea răbdării.

 

Modifică Setările