Interviu

EXCLUSIV pentru OK!: Ema şi Lucian Viziru, despre acomodarea în Germania şi cum traversează această perioadă de criză

 

Mihai avea doar 3 ani când aţi ajuns acolo, acum are 8 ani şi jumătate. A crescut ca un mic neamţ?
Lucian: Nu, în nici un caz. Doar că vorbeşte limba germană, atâta tot.
Ema: Mie mi se pare că a împrumutat şi din cultura şi educaţie germană. 
Lucian: S-ar putea doar să ţi se pară. Eu lucrez cu mulţi copii şi văd că Mihai nu e la fel de riguros ca nemţii. El e un pic mai fantezist, mai artist, aşa ca mama lui. (zâmbeşte)

Înţeleg că el e deja un mic campion de tenis.
Lucian: Da, e campion la copii, dar e uşor să atingi nivelul acesta când ai un tată antrenor de tenis. Pentru că noi, cu sau fără voia lui, mai mergeam la antrenamente. El joacă de două-trei ori pe săptămână şi în weekend îl mai târam pe terenul de tenis să ne mai jucăm, să-l mai antrenăm un pic.
Ema: De ce nu spui şi că-l mai mituiai şi că l-ai înscris la turnee fără să ştie? (râde)
Lucian: Da, îl păcăleam, recunosc. (zâmbeşte) De fapt, mă păcăleam pe mine, pentru că îi spuneam aşa: „La fiecare 10 mingi date una după alta peste fileu, ai de la mine 2-3 euro“. Şi, la un moment dat, mi-a dat peste o sută de mingi, de m-a costat un antrenament 40 de euro, dar s-a bucurat după aia de Lego şi de ce şi-a mai cumpărat el din banii câştigaţi. De multe ori, m-a surprins, deci are şi talent. Dar dat fiind faptul că joacă de foarte multe ori, acesta e un mare plus pentru el şi nu i-a fost nici foarte greu să devină campion.
Ema: Uneori, i-a fost greu, având în vedere presiunea şi condiţiile meteo la care a jucat: 38 de grade la ora 15.00! Şi prima lui competiţie oficială, unde n-a fost cu tati pe teren! Cred că ar trebui să-i dăm şi lui un pic de credit, nu? Nu e uşor în Germania locul întâi la copii!

Lucian, cum te simţi „să sprijini gardurile la meciurile fiului“, cum spuneai într-o postare?
Lucian: Şi acum când mă gândesc, mă trec fiorii. E foarte greu, pentru că îţi vine să ţipi, să te exteriorizezi – ceea ce nu face bine copilului pe teren. Dar am reuşit până acum să nu-i transmit chiar tot ce aveam în minte şi să-l las să se descurce singur, fără a-l influenţa în vreun fel în timpul competiţiilor. Dar e foarte greu.

E la fel de talentat şi la pian?
Lucian: E foarte bun şi la pian şi sper să devină şi mai bun. Aici, din păcate, nu pot să-l ajut sub nicio formă.

Acum e clasa a III-a. Are vreo materie preferată?
Lucian: Probabil sportul şi engleza.
Ema: Nu ştim să aibă vreo materie preferată, dar îi place la şcoală şi se descurcă foarte bine.
Lucian: A luat şi la matematică note bune, şi la dictare, la lmaterii la care nu ne aşteptam şi nu de puţine ori a fost lăudat de profesori.

Voi pe ce aţi marşa cu el, pe parte artistică sau sportivă?
Lucian: Pe de-o parte, mi-ar plăcea să facă sport, pentru că e sănătos. Pe de altă parte, e greu, pentru că sportivii de performanţă din tenis sunt plecaţi 300 de zile pe an de acasă şi nu au cum să-şi facă prieteni, iubite, iar, în momentul în care se lasă de sport, sunt deprimaţi. Nu ştiu ce să zic, cred că cel mai bine ar fi ca noi să-l învăţăm să facă cât mai multe lucruri din care el să-şi aleagă ce-şi doreşte să urmeze mai departe.
Ema: Eu cred că pentru vârsta lui, şi partea artistică, şi cea sportivă sunt importante şi nu se exclud una pe alta, pentru că până la urmă îi oferă o disciplină şi o relaxare, într-un oarecare mod. Altfel, mie, una, mi-ar plăcea să fie doctor.

Mihai ştie ceva despre viaţa ta de artist din România, mai ţine minte ceva?
Lucian: Ştie că am jucat în filme şi că împărţeam autografe, mai ales că, aşa cum spuneam, mai trec români pe lângă terenul de tenis şi-mi strigă: „Giani, ce faci, bă?“ Şi uneori mi se întâmplă să le mai răspund. Deci ştie ce am făcut prin România. Cred că o să fie, la un moment dat, ceva mai curios să afle mai multe lucruri, dar acum Mihai ştie suficient de multe despre trecutul meu în showbiz.

Modifică Setările