Ce i-a spus lui Teo Trandafir fiica sa, Maia, în cel mai sincer interviu, de a lăsat-o cu lacrimi în ochi?
Deși a crescut în lumina reflectoarelor, tânăra a ales să fie discretă și să nu profite de notorietatea mamei sale. Așa că acum e prima oară când se dezvăluie în fața publicului, fără rețineri.
Maia Trandafir are astăzi 22 de ani și, deși a fost crescută în preajma camerelor, nu a fost niciodată atrasă de ele. Maia s-a transformat într-o tânără discretă, echilibrată și surprinzător de matură, cu o independență pe care Teo o admiră deschis.
Prezentatoarea de televiziune spune adesea că fiica ei adoptivă este „cel mai mare succes al vieții mele” și este mândră de felul în care Maia și-a construit identitatea: calmă, așezată, cu valori clare, cu o eleganță naturală și cu o viață trăită deliberat în afara luminii reflectoarelor. Relația lor, odinioară mamă–copil, a devenit acum una între doi adulți care se respectă profund, iar Teo vorbește despre Maia ca despre o femeie formată, cu propriul drum și propriile alegeri, un om în toată puterea cuvântului.
De altfel, Teo Trandafir a invitat-o pe Maia la propriul podcast pentru a o face cunoscută publicului, în adevăratele ei nuanțe: „Cred că ești cel mai complex om pe care-l cunosc. Tu nu-ți dai seama, pentru că te vezi din interior. Dar, văzut din exterior, tu ești un om atât de plin de calități - iertați-mă, știu că e fii-mea, dar vă spun de-adevăratelea!”
„Când avea vreo 6 ani, mi-a făcut primul desen care pe mine m-a spart în nas, fata cu umbrela. Și apoi ai început să desenezi tehnic. Unde crezi că va duce asta?”, a întrebat-o Teo pe Maia. „Mă plimbă și-mi dă voie să descopăr tot felul de frumuseți, nișate într-adevăr, dar n-are limită. Arta mea e matematică, arta mea e suflet, arta mea imperfectă. Mă duce pe drumul meu, mă urmărește peste tot. E trăire pe hârtie. Pentru mine, arta deseori a fost un refugiu în clipele în care nu ştiam eu ce simt. O coală de hârtie şi un creion, grafitul ăla simplu, carbonul ăla de care ne place nouă să vorbim, te duc pe bune în străfundurile tale. Eşt hârtia şi grafitul cu care desenezi, aşa că indiferent ce iese pe hârtie, tu eşti ăla, imperfect în perfecţiunea sa.”
Despre sine, Maia Trandafir spune că: "Sunt surprinzător de introvertită, nu ştiu de ce. Am prea multe de spus şi fac o pauză, care se transformă în linişte."
Teo a simţit nevoia să facă o dezvăluire: "De 18 ani, stăm de vorbă pe trepte - eu pe canapea şi ea pe trepte -, iar ultima pe care mi-a pus-o fiica mea - de-mi vine să plâng foarte rău, dar nu o s-o fac - este "De unde o iau de la capăt?". De ce simţi nevoia să o iei de la început? Pentru că noi avem o istorie, am scris o istorie împreună.", iar răspunsul Maiei a fost: "Nu vreau să rescriu istoria. Istoria care e acolo e parte din mine şi e eu-copil, adult, fluturele în transformare. Odată fluture nu mai ştiu să fiu acelaşi lucru. Ştiu să fiu omidă, vreau să mă transform în fluturele în care m-am transformat deja. Vreau să mă văd, să mă simt şi să mă înţeleg ca fluturele care am reuşit să devin."
Face peruci din părul ei pentru femeile bolnave de cancer
Emoţionată, Teo a continuat să scoată la iveală personalitatea uluitoare a fiicei sale: "Maia e unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care îi cunosc, pe dinăuntru şi pe dinafară. A făcut şi face în continuare un lucru pentru care eu aş cere mai mult decât cere ea, pentru că e modestă. Aş vrea să îi vedeţi părul, e până la fund. De ce îi trebuie părul ăsta? Ei îi trebuie, de fapt, ca să facă peruci pentru femeile care nu mai au păr, din motivele pe care le înţelegeţi foarte bine. Eu, dacă aş fi o firmă care face produse de îngrijirea părului, aici m-aş băga:, e tânără, e frumoasă, e atentă, e ţiplă, are o imagine perfectă, nu a fost introdusă în niciun scandal vreodată... Nu sunt firmă de produse de îngrijire a părului, dar... wow!"
Momentul cel mai dificil
Amintind de momentul în care a fost bolnavă de pancreatită şi a fost nevoită să se interneze în spital, ba chiar a fost trimisă la Viena pentru a fi tratată, starea ei fiind atât de gravă încât îi punea viaţa în pericol, Teo a întrebat-o pe fiica sa la ce se gândea atunci. "M-am gândit inclusiv la plasament - abia ştiam să-l pronunţ, să-l scriu sigur nu. Eram clasa a doua... Dar, având conexiunea noastră, ceva nu m-a lăsat să pierd speranţa - e un cuvânt mic pentru ce simţeam atunci - , puterea să ştiu că tu vii. A fost o perioadă pe care am navigat-o mult în lumea mea internă, unde tu erai oricum mereu. Absenţa ta fizică a durut pentru că tu erai toată lumea mea. Mie nu-mi trebuiau prieteni, nu-mi trebuia şcoală. Eu dacă eram pe fotoliu, la tine pe umăr... Conexiunea noastră e una foarte puternică şi, mai ales în perioada aia, eram duminică de duminică la biserică, în genunchi, împreună cu... cred că a fost o ţară întreagă. Şi ţin să mulţumesc tuturor care au fost atunci acolo cu noi, pentru că genul ăsta de coagulare de energie şi putere către un anume punct focal final, anume tu, pe noi cred că ne-a legat cu atât mai tare. Şi eu cred că luai din energia generală, care a fost creată nu din energia mea, ci din energia pe care o ţară întreagă a creat-o, ca tu să ai de unde te hrăni. Eu cred că noi am fost cu toţii acolo."
Tot în spiritul acestei conexiuni, Maia şi-a surprins mama cu un cadou inedit de ziua ei: "o mâţă care meditează" şi nişte fotografii vechi din copilăria ei, care le-au trezit nostalgii.
Discuţia a ajuns, inevitabil, la adopţie. Întrebată de Teo dacă s-a simţit vreodată bizar că nu e ca alţi copii, Maia a recunoscut: "Da. În mai multe momente ale vieţii mele, am început să mă uit şi într-o parte, şi-n alta şi să-mi zic: "Stai puţin, că la vecinul nu e ca la noi." În clasele mici, nu am simţit treaba asta, pentru că toţi eram copii, eram mai ocupaţi cu ce are fiecare în pacheţel, cu jucăriile de acasă, lucruri mici. Odată ce anii au început să treacă, diferenţele au început să apară până şi în jucăria aia. Pentru mine, lucrurile astea nu au contat niciodată, mie îmi plăcea să stau afară, eu fugăream fluturi, culegeam floricele, făceam coroniţe, mă jucam în nisip... Aveam alte preocupări. Şi atunci când întrebările au început să curgă, am început să mă simt uşor, uşor bizară."
În schimb, Maia admite că e posesivă în ceea ce o priveşte pe mama ei: "Foarte, extrem de posesivă. Ce e al meu e doar al meu. Aşa cum nu pretind nimic din ce e al altuia, aşa nu pot lăsa pe nimeni să pretindă ce e al meu. Unele lucruri sunt doar ale mele. Sunt un om altruist aşa cum m-ai creat tu, prin pur exemplu. De asta ce e al meu e doar al meu, dar eu sunt a tuturor. Dar când vine vorba de tine, lucrurile stau un pic altfel, pentru că tu, la rândul tău, te dedici şi te oferi omului din faţa ta şi nu am cum să te ţin din asta. Au fost momente în copilărie în care nu aveam cum să înţeleg. Dar odată ce anii au trecut am înţeles că, în afara faptului că eşti mama mea şi că toată viaţa vei fi mama mea, şi pentru fiecare om care te priveşte eşti, cred, altceva. Tu nu eşti un simplu om, eşti un simbol, pentru unii al copilăriei, un simbol al vremurilor când televizorul era deschis, pace în casă, nu aveau griji, se uitau la tine cu ochii bulbucaţi; pentru alţii poate reprezinţi adevăruri dure, pe care ei nu s-ar gândi să le înfrunte; şi atunci eu n-am cum să fiu egoistă şi fac un pas în spate şi te privesc cu mândrie ce oferi lumii."La auzul celor spuse de fiica sa, Teo a ţinut s-o completeze, cu lacrimi în ochi şi glasul gâtuit de emoţie: "Familiile nu sunt cele despre care crezi că sunt familii. Ele se creează, se educă, se aşteaptă şi, mai ales, se cred. (...) Nimeni nu poate să-mi spună vreodată - decât cu preţul vieţii, dacă doreşte neapărat - că nu e copilul meu. Aşa cum tu eşti posesivă cu mine, şi eu cu tine. Nu poate niciodată cineva să-mi spună mie ce am trăit noi două."
Iată ce au mai povestit mamă şi fiică la podcastul "Gând la gând cu Teo":
FOTO: capturI de ecran
