Body & Soul

Febra musculară – teorie şi practică

Febra musculară – teorie şi practică

“Abia m-am putut ridica din pat azi- dimineaţă…”, “Nu îmi pot ridica braţele…”, “Ieri nu am putut umbla deloc…”, “ Mă doare tot spatele…” sunt afirmaţii pe care fiecare dintre noi le-am făcut în urma unui efort fizic solicitant la un moment dat. Cu toţii ne-am poticnit din cauza musculaturii dureroase în ziua următoare unui efort fizic, fie că a fost vorba de o excursie la munte, şedinţa la sala de gimnastică sau un meci de fotbal cu prietenii.

Ţi se taie respiraţia şi te simţi copleşit când apare febra musculară? Sau poate e doar modul meu specific de a privi situaţia…Vom vedea în rândurile care urmează substratul modificărilor care generează febra musculară.

Febra musculară descrie un fenomen de durere musculară resimţită la 24-72 de ore după efort, mai ales în cazul practicării unui nou program de exerciţii, după o schimbare a sportului practicat sau după o creştere a duratei şi intensităţii antrenamentelor. Febra musculară se caracterizează prin sensibilitate musculară, scăderea forţei şi, în consecinţă, afectarea mişcării. Această durere este un răspuns normal, la un efort neobişnuit şi este o parte a procesului de adaptare, ce duce la o mai mare rezistenţă şi forţă pe măsură ce muşchii se refac şi revin la conformaţia normală. Durerea atinge de obicei cel mai mare nivel în primele două zile după efort şi dispare treptat. În formele cele mai severe, durerea apare la 12 ore după terminarea efortului şi se poate menţine până la 7 zile.

În corpul nostru există trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, muşchii netezi (de la nivelul vaselor de sânge ) şi muşchii scheletici sau striaţi , ataşaţi oaselor. Febra musculară afectează doar muşchii scheletici.

Febra musculară apare după ce exerciţiul fizic s-a terminat. Acest lucru o diferenţiază de durerea acută din entorse de exemplu, care apare brusc în timpul desfăşurării activităţii, putând fi însoţită de tumefiere sau echimoze ( vânătăi ).

Pentru a afla şi mai multe detalii accesati http://www.vaxicumsport.ro/

Glicogenul este un polizaharid format din mai multe molecule de glucoză, ca un fel de amidon animal. Când muşchii au nevoie de glucoză pentru a funcţiona, glicogenul se desface în molecule mai mici de glucoză. Glucoza este transformată cu ajutorul oxigenului adus de celulele roşii din sânge în apă, dioxid de carbon şi energie, necesară muşchilor pentru a se contracta. Aceasta este respiraţia aeroba.

Când organismul nu mai are la dispoziţie glucoză sau glicogen, muşchii nu- şi mai pot îndeplini funcţiile. Uneori, după o activitate musculară prelungită, lipsa de glicogen se asociază cu oboseala plăcii neuromusculare, locul unde impulsul electric transmis de nerv ajunge la muşchi. În acest caz, eficienţa contracţiei musculare scade foarte mult.

În anumite condiţii, aportul de oxigen nu este suficient pentru transformările intense ale glucozei. În acest caz, muşchiul este obligat să apeleze la un al doilea tip de respiraţie, şi anume cel anaerob, care are loc în absenţa oxigenului. Acest lucru demnstreaza că toate organismele care utilizează oxigenul în respiraţie au fost cândva anaerobe, precum majoritatea bacteriilor. În acest caz, produşii care se formează sunt acid lactic, dioxid de carbon şi energie, dar în cantitate mai mică decât în cazul respiraţiei aerobe. Pe lângă faptul că această respiraţie este mai puţin eficientă , ea duce şi la acumularea acidului lactic.

Când acidul lactic este produs, acesta se descompune în ionul lactat şi ionul de hidrogen. Ionul de hidrogen este factorul negativ, acidul din structura acidului lactic care interferează cu semnalele electrice din nervi şi ţesutul muscular. El este responsabil de senzaţia de arsură resimţită în timpul efortului.

Un efect secundar al cantităţii crescute de lactat este creşterea acidităţii la nivelul celulelor musculare. Importantă este depăşirea nivelului prag, când rata de intrare a acidului lactic în sânge depăşeşte capacitatea organismului de a o îndepărta sau controla în mod eficient, moment în care ionii de hidrogen determină scăderea pH-ului muscular, afectând astfel contracţia musculară şi abilitatea de a funcţiona eficient.

Randamentul transformării glucozei în energie scade mult în prezenţa acestui mediu acid. Aruncând o privire superficială, pare neproductiv ca un muşchi în activitate să producă ceva care îi scade capacitatea de lucru. În realitate, acesta este un mecanism natural de apărare a organismului; previne apariţia leziunilor musculare în timpul efortului intens prin încetinirea sistemelor cheie implicate în menţinerea contracţiei musculare. Odată cu reducerea efortului, organismul începe să - şi revină , oxigenul devine disponibil şi lactatul este transformat în piruvat, permiţând continuarea metabolismului aerob şi furnizarea de energie organismului pentru a se reface în urmă efortului solicitant.

De ani de zile ne-am obişnuit să privim acidul lactic ca pe un duşman, un produs nefolositor responsabil de apariţia febrei musculare. Datorită cercetărilor actuale din domeniul biochimiei nutriţionale şi fiziologiei efortului, şi -a făcut loc o nouă perspectiva asupra acidului lactic. Acesta este de fapt un prieten, cu un rol important în modul în care organismul generează energie.

Acidul lactic stimulează producţia de glucoză şi glicogen la nivel hepatic, ajută la utilizarea mai eficientă a carbohidraţilor şi reprezintă o sursă rapidă de energie, preferată de inimă şi de muşchi . În condiţii anaerobe, lactatul devine principala sursă de energie pentru creier.

Acidul lactic joacă un rol foarte important în mecanismele de adaptare la stress, şi atunci când este corect gestionat, se numără printre cei mai importanţi factori implicaţi în obţinerea unor bune rezultate de către atleţi în perioadele intense de pregătire. Cercetările efectuate pe şobolani în timp ce înotau cu mare intensitate, au arătat că lactatul are un efect stimulator asupra eliberării de testosteron. Lactatul poate stimula şi descărcarea hormonulului de creştere la nivelul glandei pituitare. Este un lucru foarte bun, pentru că secreţia ambilor hormoni scade pe măsură ce înaintăm în vârstă. Nu se ştie cu siguranţă dacă lactatul în sine sau exerciţiile anaerobe intense (cu creşterea concentraţiei de lactat) cauzează eliberarea hormonului de creştere, dar cu siguranţă există o corelaţie între ele.

Teoria populară, conform căreia acidul lactic acumulat în muşchi după un efort solicitant este responsabil de apariţia febrei musculare, este în prezent respinsă. Cercetătorii au examinat nivelul lactatului imediat după efort şi nu au găsit o corelaţie între nivelul acestuia şi febra musculară resimţită câteva zile mai târziu. Acidul lactic format este îndepărtat complet de la nivel muscular în 30 – 60 de minute după terminarea efortului.

Cauza febrei musculare este ruptura microscopică de la nivelul fibrelor musculare. Gradul durerii este influenţat de durata şi intensitatea exerciţiilor, dar şi de tipul acestora. Există mai multe teorii acceptate în prezent:

  1. O teorie susţine că fibrele musculare inflamate şi tumefiate stimulează receptorii pentru durere şi determină creierul să recepţioneze durerea.
  2. O altă teorie susţine că celulele inflamatorii, fagocitele, care vin să înlăture ţesutul distrus, produc leziuni şi mai mari, care generează apariţia durerii.
  3. O a treia teorie porneşte de la premisa că radicalii liberi (molecule foarte reactive şi dăunătoare în organism ), produşi de celulele inflamatorii, accentuează leziunile deja existente, cauzând durere.