Interviu

Interviu exclusiv cu Diana Şucu: "Soţul meu este sufletul meu pereche"

Interviu exclusiv cu Diana Şucu: "Soţul meu este sufletul meu pereche"

O căsnicie de 14 ani cu Dan Şucu, omul alături de care a întemeiat o familie pentru care a renunţat, fără niciun regret, la apariţiile pe micul ecran. aşa sună, pe scurt, povestea unei femei fericite

Apare foarte rar la evenimentele mondene, tocmai de-asta atunci când o întâlneşti pe Diana Şucu (46) este atât de plăcut să descoperi acelaşi chip frumos pe care-l ştiai de la jurnalele de ştiri TVR - deşi a trecut destulă vreme de când nu mai e pe sticlă. Este chipul unei femei care a renunţat, cândva, la faima micului ecran şi a primit, în schimb, tot ce a cerut de la viaţă. Are familia pe care a visat-o alături de omul de afaceri Dan Şucu, împreună fiind părinţii a doi băieţi, de 12, respectiv 10 ani. Şi, de mai bine de 5 ani, a făcut şi ea un pas hotărât în lumea afacerilor, în acelaşi domeniu al mobilei în care soţul ei a cunoscut succesul. Dacă totul vă sună „prea perfect pentru a fi adevărat“, ei bine, vorbim despre o împlinire pe care Diana o trăieşte cu echilibru şi recunoştinţă, alegând să răspundă acestor daruri ale vieţii printr-o activitate caritabilă discretă, despre care nici măcar nu insistă să vorbească, decât dacă ţii neapărat s-o întrebi...

 Cum decurge o zi obişnuită din viaţa Dianei Şucu?
Diana Pentru mine ziua începe la 06.30. Îmi place să îmi savurez prima ceaşcă de cafea în linişte, preţ de 15 minute, timp în care fac revista presei. Apoi pregătesc micul dejun pentru toţi cei 3 băieţi. Copiii mei se trezesc la 7 şi la 7.30 trebuie să iasă din casă, astfel încât dimineţile noastre sunt un pic pe fugă. Următoarea ceaşcă de cafea o beau cu Dan, timp în care ne împărtăşim programul zilei. În jurul orei 10.00 plec la magazin şi mă întorc acasă întotdeauna înaintea  copiilor. Duc o viaţă deloc spectaculoasă. Îmi place foarte mult să stau acasă cu familia mea, să gătesc, să citesc, să ascult muzică. Am o viaţă foarte simplă.
Chiar îţi place să găteşti? Spune-mi ce ai gătit cel mai recent pentru ai tăi?
Daaa, îmi place la nebunie să gătesc, am învăţat privind-o pe mama, care găteşte foarte bine. Eu gătesc fără să citesc o reţetă. Spre exemplu, îi prepar lui Dan un mix inventat de mine, din ton, lămâie, parmezan, muştar iute, piper, un pic de maioneză făcută în casă, un strop de Almete, castravete acru tăiat foarte mic. Şi toată această  compoziţie, de-altfel bombă calorică, o aşez pe un pat de castravete acru într-o baghetă foarte proaspătă. Este un deliciu! Sau Dan este înnebunit după pastele cu ton pe care i le prepar, iar băieţii mei sunt în culmea fericirii când le gătesc musaca cu piure.
În ciuda acestor bombe calorice, tu arăţi extraordinar. Cum faci? Vinde-mi 3 secrete…
Mulţumesc pentru compliment, nu fac mare lucru! Am o viaţă activă, merg la sală, am o alimentaţie raţională, deci nu abuzez de ceea ce prepar (râde) şi cred că am o genă bună. Formula fericirii e să fii tu însuţi în cel mai viu mod posibil.
Crezi în iubire predestinată? La tine şi soţul tău totul a venit natural şi firesc - şi în timp record! Ai povestit că te-a cerut de soţie după primele două luni de relaţie...
Eu cred în sufletul pereche, în acea persoană care te iubeşte aşa cum ai nevoie să fii iubit. Ştii, atunci când l-am întâlnit pe Dan, am avut un puternic sentiment de déjà-vu, deşi nu-l mai văzusem niciodată până atunci. Soţul meu este sufletul meu pereche. Şi, uite,  facem în curând 14 ani de când suntem împreună şi nu este dimineaţă în care să nu ne spunem „Te iubesc!“. Împlinirea mea cea mai mare este o căsătorie fericită, plină de dragoste. Cheia unui mariaj fericit este păstrarea chimiei dintre parteneri.
Asta cu păstrarea chimiei sună ideal, dar concret, cum faci asta?
Din punctul meu de vedere, iubirea ne poate ţine împreună, însă doar atracţia face ca relaţia sa nu devină monotonă şi banală. Cred că este important ca omul de lângă tine să se simtă apreciat, iubit, respectat, să nu uităm să ne spunem „Mulţumesc“ pentru că existăm unul în viaţa celuilalt, să nu uităm să ne facem declaraţii de dragoste, chiar dacă au trecut, în cazul nostru, 14 ani. Mie şi astăzi mi-e dor de Dan tot timpul, ca în prima perioadă a poveştii noastre, vorbim foarte mult la telefon în timpul zilei, chiar şi atunci când are zile mai complicate şi stă în şedinţe de dimineaţa până seara. Noi râdem, vorbim, ne împărtăşim gândurile, sentimentele cele mai profunde, îmi plac serile în care, după ce culcăm băieţii, ne povestim ce a făcut fiecare peste zi, îmi place să-l îngrijesc, să-l bibilesc ca pe un copil.
Deci 14 ani împreună. Cum aniversaţi relaţia, mergeţi doar voi doi într-o vacanţă?
Ei, uite, aici trebuie să-ţi spun că noi suntem o familie şi momentele de fericire ale poveştii noastre le sărbătorim împreună. Pentru noi nu există, cel puţin până acum, noţiunea de „noi doi“. Fericirea noastră sunt băieţii noştri, nu am plecat niciodată într-o vacanţă fără ei.
Ce înclinaţii au fiii voştri? Cam spre ce cariere i-ai vedea îndreptându-se, atât cât îţi poţi da seama acum?
Este prematur să mă gândesc la ce cariere vor avea, dar ştiu că trebuie să îi pregătim pentru viaţă. Au tot suportul din partea noastră ca să descopere ce profesie li se potriveşte. Este un drum lung, ce necesită parcurgerea mai multor etape. Abilităţile şi deprinderile nu se dezvoltă peste noapte, copiii au nevoie de o susţinere şi o motivare permanentă. Iar înainte de toate, noi ne dorim copii sănătoşi, drept pentru care am insistat şi punem mare accent pe sport. Sunt înscrişi la un club de fotbal, sport pe care-l practică de şase ori pe săptămână. Cât despre şcoală, nu ne facem probleme, sunt serioşi şi învaţă foarte bine. Dani este foarte bun la matematică şi, în general, la tot ceea ce ţine de logică, îl moşteneşte pe tatăl lui. Şi Andrei este bun la matematică şi este extrem de spontan şi volubil ca mama lui.
Cine este poliţistul rău şi cine cel bun, dintre tine şi soţul tău?
Eu sunt mama-cloşcă, deşi încerc să mă autoeduc şi cred că o să fiu o soacră atentă la nurorile ei. Dan este un tată implicat, cald şi foarte atent în ceea ce priveşte familia.


Ce ai spune că a învăţat Dan de la tine?
Ne-am modelat unul după celălalt. Îmi place tare mult că Dan îşi exprimă trăirile, sentimentele, stările. Îmi place când îmi spune în fiecare dimineaţă „Te iubesc“! Tot ce am mai scump pe lume am primit de la soţul meu.
Trebuie să existe, totuşi, şi un defect al lui cu care ai învăţat să convieţuieşti...
Soţul meu, fiind perfecţionist, nu întârzie niciodată niciunde, astfel că întotdeauna mă păcăleşte atunci când mergem cu avionul şi-mi spune o cu totul altă oră decât cea reală. Şi uite-aşa ajungem la aeroport cu 3 ore înainte de decolare. La petreceri se întâmplă acelaşi lucru, aproape întotdeauna ajungem primii, parcă am câştiga un premiu. (râde)
Cât de mult te mai uiţi acum la televizor?
Avem un singur televizor în casă, drept pentru care îmi vine foarte rar rândul. (râde)
Cum ai decis să părăseşti televiziunea? Soţul tău te-a încurajat mai degrabă să rămâi acasă sau să te întorci la ceea ce-ţi plăcea să faci?
Munca în televiziune, în presă în general, îţi mănâncă mult timp. Am lucrat 13 ani în televiziune, iar programul meu era destul de solicitant. Am avut perioade când prezentam şi trei jurnale pe zi. Atunci când au apărut copiii, mi-am dorit să îmi dedic viaţa familiei mele. Sunt o mamă foarte responsabilă şi mă gândesc la educaţia copiilor mei şi la relaţia cu soţul meu mai mult decât s-ar crede. Ei sunt viaţa mea.
Ai avut oferte de a reveni pe micul ecran?
Sigur. Şi astăzi, dacă aş dori, aş găsi uşi deschise.
Cum ţi se pare lumea televiziunii de azi faţă de cea din vremurile când erai pe sticlă? Ţi-ai mai regăsi acum locul pe sticlă?
Mi se pare colorată! Nu-mi place să văd emisiuni unde se calcă în picioare demnitatea unui om, unde se inventeză fapte pe care nu le-a comis, să pândeşti casa şi familia ore în şir, să promovezi silicoane şi să ridici incultura la rang de artă... Ei bine, nu aceasta este presa pe care eu o preţuiesc. Oamenii din televiziune ar trebui să fie repere.
Tu ai lăsat televiziunea şi ai făcut, în schimb, trecerea în lumea afacerilor. A fost o trecere dificilă? Ce a trebuit să schimbi la tine, ce reguli ţi s-au părut incomode?
Mi-a fost uşor teamă la început, dar am încercat să învăţ din mers anumite lucruri. Şi, apoi, atunci când ai lângă tine un partener aşa priceput ca Dan, cu o expertiză serioasă în spate, parcă uşor, grijile încep să dispară. În plus, am alături la cele trei showroom-uri ale mele o echipă de profesionişti, designeri de interior care au absolvit Facultatea de Arhitectură, care îşi fac treaba la cele mai înalte standarde.
Ai adus în România trei branduri de mobilă de lux. Cum te raportezi la soţul tău: de câtă independenţă ai nevoie în luarea deciziilor, cât te consulţi cu el?
Am toată independenţa din lume în ceea ce priveşte afacerea mea, nu am nicio constrângere din partea nimănui, dar, sincer, nu îmi doresc independenţă. Aproape toate deciziile le iau în urma discuţiilor cu Dan. Mă sfătuiesc mult cu el, iar părerile lui sunt foarte importante pentru mine. Îmi place să am independenţă financiară, nu vreau să depind complet de cineva, însă când am probleme este frumos să ştiu că este cineva acolo care mă poate ajuta.
Unii spun că ai o eleganţă glacială. Când tu eşti, de fapt, vulcanică şi orgolioasă – în cuvintele tale. Cine câştigă cel mai des când ai o discuţie în contradictoriu cu soţul tău?
Sunt o persoană temperamentală, cu propriile puncte de vedere, dar niciodată nu am transformat casa mea într-un câmp de luptă. O căsătorie fericită, plină de dragoste, este împlinirea mea cea mai mare.
Ai o intensă activitate caritabilă prin fundaţia a cărei idee s-a născut pe când erai însărcinată cu primul fiu. Povesteşte-mi despre unul dintre cazurile care te-au impresionat şi cu care păstrezi legătura.
Fundaţia Mobexpert a luat naştere în urmă cu 13 ani, ca un răspuns firesc la ceea ce am primit eu de la Dumnezeu. Ne-am dorit foarte mult să oferim ajutor părinţilor ai căror copii sunt bolnavi. În calitate de mamă pot să îmi imaginez uşor prin ce trece un părinte al cărui pui este în suferinţă şi pot să înţeleg disperarea faptului că tratamentul este mult prea scump şi nu îl poate accesa. Toate cazurile în care copiii sunt bolnavi sunt poveşti triste şi impresionante.
Felia asta din viaţa ta are evident legătură şi cu faptul că eşti credincioasă. Cum transmiţi aceste valori fiilor tăi? Te întreb asta fiindcă trăim într-o societate în care imaginea bisericii nu traversează, din păcate, o perioadă bună.
Da, ne creştem băieţii cu credinţă în Bunul Dumnezeu. Credinţa este întărită de rugăciunile copilăriei, încercăm să îi înconjurăm cu multă dragoste şi să le insuflăm mai multă atenţie faţă de celălalt - iar toate lucrurile acestea se înscriu în dogma creştină. Nu este nimic habotnic, pur şi simplu îi învăţăm să meargă spre frumos.