Interviu

Interviu Monica Davidescu: "Hainele mele din copilărie încăpeau într-o cutiuţă". Mărturisirile impresionante ale actriţei despre drumul său spre afirmare

Interviu Monica Davidescu: "Hainele mele din copilărie încăpeau într-o cutiuţă". Mărturisirile impresionante ale actriţei despre drumul său spre afirmare camera-retro icon Vezi galeria 6 poze

Actriţă a Teatrului Naţional Bucureşti şi jumătatea unuia dintre cele mai stabile cupluri din lumea artistică, pe care îl formează cu Aurelian Temişan, Monica are farmecul, blândeţea şi înţelepciunea unei femei formate într-o lume care s-a pierdut

Despre lumea copilăriei sale, complet diferită de cea a fiicei sale, Dora, despre încercările vieţii care au făcut-o mai puternică şi despre cum a vândut optimism în plină pandemie, cu zâmbetul pe buze, în timp ce suferea de dureri de umăr atroce Monica Davidescu mi-a vorbit într-o după-amiază liniştită, pe o canapea, la TNB. A doua ei casă – pentru că dincolo de talentul şi frumuseţea care au consacrat-o, este indiscutabil imaginea stabilităţii şi a consecvenţei. Poate de aici şi dorinţa de a sta de vorbă cu un astfel de om în cele mai incerte timpuri. Este actriţă la TNB din 1998 şi formează un cuplu cu Aurelian Temişan din 1995, cel care i-a devenit soţ în 2006 şi împreună cu care are o fiică de 11 ani, Dora.

Cum simţi, Monica, aceste vremuri raportat la meseria ta? Medeea Marinescu îmi spunea într-un interviu că, la începutul pandemiei, şi-a pus întrebări despre sensul actorului în societate...

Monica Am citit ce spunea Medeea şi m-am autoanalizat pentru acea perioadă. Faptul că intrarea în pandemie la mine a venit cu o problemă la umăr m-a făcut să îmi reevaluez posibilităţile în mişcarea limitată pe care o aveam, dar în aşa fel încât să mă pot exprima oamenilor, să le arăt că încă exist. Şi că existenţa mea se bazează pe „vânzare de optimism“. E destul de greu să faci asta când durerea te copleşeşte, când nu poţi să dormi, când nu poţi ieşi din casă şi posibilităţile de exprimare sunt extrem de limitate. Cum te reinventezi? Şi pentru că o lungă perioadă de timp i-am citit poveşti fiicei mele şi i le şi inventam, m-am gândit să fac asta şi pentru alţi copii. Şi în fiecare seară, timp de 61 de zile, cât a fost perioada de restricţii totale, am citit poveşti copiilor pe contul meu de social media. Cea mai mare bucurie a mea au fost multele fotografii, filmuleţe sau mesaje de mulţumire în care mi se spunea: „Mulţumesc, mi-ai adormit copilul. Gata, am timp pentru mine“. M-au ajutat şi cei de la editura Litera – în fiecare seară făceam un concurs, iar cărţile pentru concurs le puneau ei la bătaie. Ei, toată experienţa asta a fost un fel de vânzare de optimism. Eu aveam nevoie de asta, aveam nevoie să mă gândesc la lucruri pozitive.

Monica, îmi spuneai că tu nu ai primit niciodată nimic de-a gata şi că nu ai fost un copil răzgâiat. Bănuiesc că aşa ai crescut-o şi pe fiica ta, Dora.

Nu! (râde) Mi-aş fi dorit, dar Dora nu face parte din generaţia mea. Nu a întâmpinat greutăţile mele. Nu a avut doar o pereche de pantaloni, un trening, două cămăşi şi o uniformă. Astea au fost hainele mele toată copilăria mea, încăpeau într-o cutiuţă... Iar eu am făcut ceea ce au făcut toţi părinţii crescuţi în comunism: au oferit copiilor tot ceea ce n-au avut ei. Deci nu am crescut-o în sensul acesta. Dar Dora este, într-adevăr, un copil responsabil, ea a crescut puţin mai repede decât m-am aşteptat. Nu are decât 11 ani, dar se comportă ca un copil de 14-15. Încă de când avea 4-5 ani discutam cu ea probleme mai mari decât problemele vârstei ei. Şi le înţelegea destul de bine.

Am vorbit despre opreliştile pandemice. Dar lucrurile se mai mişcă, totuşi, cât de cât. Joci alături de soţul tău în spectacolul „Eu te cred, dar tu mă minţi“. Reprezentaţii mai rare, la 30% din capacitate, dar totuşi sunt.

Aşa e. Eu şi soţul meu ne-am făcut o companie proprie şi am zis să facem câteva spectacole. În primul rând au fost show-urile lui muzicale, cu cele mai variate piese – de la jazz la clasic şi coveruri. Pe lângă acestea, avem şi două piese de teatru, una e făcută chiar în pandemie. Am început-o în februarie 2020, e vorba de „Divorţul anului“ – şi am reuşit să o jucăm în premieră în august 2020 la un festival în aer liber. Iar în această perioadă, am mai repetat o piesă, eu cu colegii de la Naţional, fără Aurelian, Incognito, care a avut premiera aici, la Teatrul Naţional. Şi asta ne-a ţinut cumva întregi la minte. Pentru că „Incognito“ e un text greu şi stăteam câte 4-5 ore pe zi în pandemie să descifrăm textul... Apoi, în vară am repetat pe acoperişul teatrului, pentru că ne era teamă să folosim spaţiile închise. În fine, de-a lungul timpului ne-am tot mutat de la aer liber la sala de spectacol, în funcţie de directive. Dar ca perspective, recunosc că, de la un anumit punct încolo, am zis că ne e din ce în ce mai greu să facem vânzare de optimism şi zâmbete pentru că nu ştim ce se va întâmpla cu acest spectacol. Divorţul anului şi Eu te cred, dar tu mă minţi sunt reprezentaţii ale unei companii particulare, Concordia, găzduită la TNB contra chiriei impuse de Ministerul Culturii. Dar sunt cheltuieli multiple: timbrele teatrale, timbrele de Cruce Roşie, impozitele, personalul tehnic - toate sunt plătite în săptămâna de după spectacol. Şi e foarte dificil dacă spectatorii nu vin la teatru, pentru că n-ai de unde. Am şi câţiva oameni în această companie care nu sunt angajaţi şi pentru ei încerc să pun aceste spectacole în scenă, fără să avem noi vreun câştig – ei, în schimb, au nevoie de o mică gură de aer. Dar eu sper ca spectatorii să vină şi să acoperim acel 30% din capacitate.

Faptul că vă înţelegeţi atât de bine tu şi Aurelian Temişan şi pe plan profesional e limpede că a contribuit la longevitatea relaţiei voastre...

Eu nu-s pasionată de bucătărie, el nu-i pasionat de bucătărie. Am multe cunoştinţe care spun: „Am gătit aseară, am băut un vin cu soţul meu...“. Zic: „Măi, în bucătărie eu nu mă pot relaxa. Nici să beau vin nu-mi place...”. Ei, nouă ne place să descifrăm texte! Atunci de ce să nu facem asta, de ce să nu căutăm piese noi?! Şi în pandemie, când am stat foarte mult şi toate activităţile au fost întrerupte, chiar asta am făcut. Am şi repetat acasă, am făcut şi nişte filmări, soţul meu a făcut şi un videoclip.

Dora cu ce ochi se uită când vă vede că repetaţi? E atrasă de ceea ce faceţi?

Îşi caută drumul. Cred că este atrasă, îşi doreşte mult actorie, ea are o voce plăcută dar nu a vrut să meargă la canto. A făcut, în schimb, cursuri de pian, a făcut şi actorie cu mine, pentru că eu am cursuri pentru copii şi o luam cu mine atunci – dar fiind prea mititică, 4-5 ani, ea stătea într-un colţ la o măsuţă şi desena. Şi la un moment dat, pe la 6 ani, mi-a spus că vrea să participe şi ea. Iar ulterior, pe la 8 ani, a zis că vrea alt profesor şi a continuat cu altcineva. Deci face actorie în continuare şi îi place foarte tare, a făcut vreo 3 spectacole. Iar acasă ne-a ajutat cu filmările şi cu replicile la repetiţii. Dar i-am explicat: „Dacă eşti atrasă de această meserie, nu trebuie să ţi-o epuizezi în copilărie“.

Tu şi soţul tău aşa v-aţi cunoscut, tot în lumea asta – tu l-ai prezentat într-un spectacol.

Da, aşa ne-am cunoscut. Şi aşa s-a înfiripat scânteia. Dar primul nostru spectacol de anvergură împreună a fost Chicago, aici la TNB. Atunci am şi avut un hop, pentru că erau propuşi 3 actori pentru personajul Billy Flynn: Bănică Jr., soţul meu şi Andrei Duban. Dar anul următor, Ştefan a început proiectul Dansez pentru tine, aşa că au avut nevoie urgent de Aurelian, însă nu mai avea timp să repete suficient, iar producătorul mi-a spus să repet eu cu el acasă. Şi numai aşa ne-am pregătit şi ne-am şi amuzat că era o scenă în care Roxie Hart îi striga lui Billy Flynn: „Să-mi dai înapoi cei 5.000 de dolari ai mei!“. Şi noi ne certam ca pe scenă. Iar la un moment dat am auzit paşii vecinilor pe palier... I-am zis soţului: „Tu-ţi dai seama că pe hol oamenii ne aud urlând unul la altul: «Să-mi dai cei 5.000 de dolari înapoi!». Ce-or crede, bieţii oameni?! Or să spună că ne spargem oalele-n cap.“ 

Dar certurile voastre reale cum sunt?

Eu, dacă am ceva de spus, spun, el tace. Şi apoi lucrurile se rezolvă de la sine.

Dar aţi fost vreodată în pericol de a fi personajele unor ştiri cu titlul „Divorţul anului“, cum e piesa? Aţi avut vreun hop atât de dur în căsnicia voastră?

Hopuri au existat, îţi dai seama că nu există persoană fără cusur. Dar nu am ajuns atât de departe încât să ne gândim la divorţ.

Tu, pe de altă parte, ai şi fost ataşată de ideea de familie – pentru că ai pierdut asta în copilărie foarte devreme.

Am pierdut-o foarte devreme pe mama. Dar pentru că aşa a fost voia sorţii, nu printr-un divorţ. Însă tata, rămânând la doar 30 de ani văduv cu 3 copii, familia din partea mamei s-a oferit să-l ajute, luând doi dintre copii să-i crească în familia mamei. Şi tata a spus: „Sub nicio formă, pentru că asta ar însemna să despart copiii“. Şi atunci bunica, respectiv mama tatălui, a devenit cumva mama noastră. Ea ne-a dat toate învăţăturile. Faptul că era în vârstă şi avea nevoile ei ne-a făcut pe mine şi pe surorile mele să fim responsabile încă de la o vârstă fragedă. De la ea am învăţat că un lucru început nu-l laşi neterminat. Poate că e un lucru prost, dar vezi de ce e prost şi-l rezolvi pe parcurs. Aşa am învăţat şi să nu mă duc niciodată la şcoală cu tema nefăcută – chiar dacă era o adevărată problemă să-mi fac temele în copilărie. În primul rând că n-aveam curent, învăţam foarte mult la lumânare. Plus că aveam sarcini în gospodărie: animalele, găinile, masa, lucruri pentru care copiii nu mai sunt responsabili în ziua de azi. Nu mai spun că toamna era adunatul recoltei, băgatul fânului în pod... Foarte multe treburi la care copiii participau cot la cot cu oamenii mari.

Cum vă împărţiţi rolurile tu şi Aurelian: cine e poliţistul bun, cine e poliţistul rău pentru Dora?

Suntem pe rând. De multe ori eu sunt poliţistul rău atunci când e vorba de teme, de haine, de curăţenie, de spălat. Dar el e poliţistul rău dacă îi interzicem ceva – telefonul sau o plecare, de exemplu.

Pentru ce îl critici cel mai des pe Aurelian?

Eu îi reproşez că face prea multe cumpărături online. (râde) Şi că de multe ori cumpără lucruri pe care nu le foloseşte. Şi îmi zice: „Acum, dacă avem o companie de teatru, le folosim pe post de recuzită“. Deşi în ultima vreme, nu mai am loc de reproşuri pentru că a preluat comanda Dora: „Cine a comandat asta? Tata, iar ai cumpărat ceva ce nu-i place mamei?!“. (râde)

Dar gesturi romantice între voi mai există la sfert de veac de relaţie?

Există. Dar nu-mi place să le fac publice. Mi se pare că mă dezvelesc cu totul în faţa oamenilor şi sunt lucruri intime pe care nu vreau să le arăt. Dar da, există.

Dora a venit târziu pentru voi sau a fost momentul aşa cum a trebuit? V-aţi dorit-o mai devreme şi nu s-a întâmplat?

Până la 35 de ani nu mi-am pus întrebarea de ce nu am rămas însărcinată. N-a fost să fie. La 35 de ani m-am dus la specialist. Mi-a spus să facem investigaţii şi în cazul meu şi al soţului. Am făcut analizele: doi oameni sănătoşi din toate punctele de vedere. Iar doctorul, care era şi un om credincios, avea icoane în biroul lui, mi-a spus: „Sunteţi perfect sănătoşi. Dacă n-aveţi un copil înseamnă că aşa e voia lui Dumnezeu. Şi n-aş vrea să mă interpun aici. Dacă era o problemă de sănătate, mă implicam“. Trei ani mai târziu a venit pe lume Dora, fără intervenţii.

Dar tu crescând într-o familie cu mai mulţi copii, ţi-ai mai dorit încă un copil?

Da. Dar următoarea sarcină după Dora s-a oprit din evoluţie la 8 săptămâni fără nicio explicaţie. Şi după aceea n-a mai fost să fie. Aşa că eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dat.

Ne-am întâlnit la TNB. A doua casă pentru tine. E aproape un sfert de veac de când te-ai angajat aici.

Da, în 1998, pe 6 octombrie am fost angajată aici. Dar în 1997 eram încă studentă la Teatru. Eu am venit în Bucureşti în 1991, iar în 1994 am văzut primul meu spectacol de teatru la TNB, Ondine, cu Tania Popa în rol principal. Şi m-am bucurat foarte mult de ce am văzut atunci. Îmi dorisem încă din 1990 să dau la Teatru, numai că eu terminasem în acel an liceul într-un oraş mic, în Câmpina. Locuiam într-un sat şi mai mic, Vistieru, din comuna Şotrile, judeţul Prahova. Şi am venit prima dată în Bucureşti în acel an să întreb ce se dă la examen la Teatru, cu ce se mănâncă facultatea asta. Am mers prima dată cu autobuzul, tramvaiul şi metroul, am avut mai multe experienţe în premieră într-o singură zi. (râde) Oraşul atât de mare, gălăgia, stresul necunoscutului, plus această facultate pe care o vedeam ca pe un palat greu de atins cred că m-au copleşit. Pentru că atunci nu m-am simţit pregătită să deschid gura în faţa unor oameni pe care i-am văzut doar la televizor. Şi am renunţat. Dar cred că meseria asta te alege şi te trimite pe un drum... Fiindcă ulterior, am fost învăţătoare în sat un an, după care am văzut întâmplător un anunţ că la TVR se caută figuraţie pentru Revelionul ‘91-’92. Aceea a fost chemarea de care vorbeam: am plecat la Bucureşti convinsă că voi fi aleasă. Şi aşa s-a întâmplat. Apoi am fost remarcată de coregrafa Brânduşa Novac şi am intrat în trupa ei de dans. Iar după experienţa mai multor spectacole, ca dansatoare, dar şi ca prezentatoare, mi-am găsit curajul să dau la Teatru în 1994.

Şi de la acel început timid, iată-te azi implicată şi în proiecte culturale la primăria Capitalei. Cum te-ai hotărât să faci acest pas, să intri în consiliul primăriei?

M-am implicat datorită unor idei de ajutorare a artiştilor independenţi pe care cu mai mulţi ani în urmă le-am tot pus pe hârtie în diverse proiecte şi le-am înmânat primăriei. Şi atunci mi s-a spus: „Ştii, de fapt, aici sunt multe alte probleme de care se ocupă oamenii, nu neapărat cele de cultură, poate că ar fi bine să te alături şi să te ocupi personal de aceste lucruri“. Şi am zis: „OK, dacă numai aşa se poate“. Dar am văzut că, de fapt, interesele sunt cu totul altele şi sunt într-adevăr probleme mai mari decât cele culturale. Problema căldurii, a apei, a străzilor… Multe alte lucruri mult mai importante pentru oameni în general. Dar pentru mine e important să sper în continuare că se vor rezolva şi unele dintre lucrurile de pe lista mea, de pildă să existe mai multe spaţii în care artiştii independenţi să se poată manifesta. Tot sper că, la un moment dat, va veni şi vremea culturii să fie din nou ridicată. Pentru că fără cultură suntem mai săraci.

La anul împlineşti o vârstă rotundă.

50!

Ţi-e teamă de ea?

Nu ştiu. M-am gândit la 40, dar eram prea ocupată, cu copil mic, la un pas de a încerca să-l facem pe al doilea. Acum, la 50, nu-mi dau seama. Simt că am ajuns la vârsta la care nu mai am nimic de demonstrat. Încerc să folosesc din plin tot ce am învăţat în toate domeniile. Am ajuns la înţelepciunea să cred că nu se pot face toate de azi pe mâine şi că mai am încă multe de învăţat. Am început să am mai multă răbdare decât mă aştept. Şi îmi doresc tare mult să fiu sănătoasă şi să îmbătrânesc.    
Foto: Florin Ghioca, arhiva personală      

 

 

Comentarii

Modifică Setările