Atitudinea Reginei Elisabeta, după moartea Prințesei Inimilor: „Așa ceva nu se va mai întâmpla! Nu vrem o altă Diana!”
Un val uriaș de durere pentru Diana a lovit Marea Britanie, iar monarhia era acuzată că se teme de popularitatea explozivă a Prințesei Inimilor.
Moartea Prințesei Diana a declanșat nu doar un val de durere națională, ci și cea mai tensionată criză de imagine din istoria modernă a monarhiei britanice. În dimineața de 31 august 1997, Regina Elisabeta a II‑a s-a trezit într-o realitate pe care Palatul nu o anticipase: milioane de oameni plângeau o prințesă pe care instituția o tratase cu răceală, iar această durere se transforma, pe oră ce trecea, într-o furie îndreptată direct împotriva Coroanei. Presa britanică scria că „monarhia părea paralizată”, iar titlurile din tabloide întrebau: „Unde este Regina?”, „De ce nu vorbește?”, „De ce nu arată că îi pasă?”.
În „Secretele Palatului”, Tina Brown descrie cu o precizie tăioasă atmosfera din primele zile după accident. Ea notează că, în interiorul Palatului, șocul nu venea doar din moartea Dianei, ci din reacția publicului. Brown scrie că monarhia fusese „sufocată de un membru sfidător și periculos de popular al Familiei Regale”, o figură care eclipsase instituția, o femeie care devenise, în ochii oamenilor, mai importantă decât tradiția, protocolul și chiar decât viitorul Coroanei. Popularitatea Dianei era percepută ca o amenințare, iar moartea ei a amplificat această dinamică până la punctul în care Palatul a simțit că pierde controlul asupra propriei narațiuni.
În carte, Brown arată că, în primele ore, Regina a fost profund deranjată de intensitatea emoției publice. Nu pentru că nu ar fi simțit durerea pierderii, ci pentru că nu înțelegea fenomenul. Elisabeta crescuse într-o cultură a reținerii, a tăcerii, a doliului privat. Diana, în schimb, fusese simbolul unei noi epoci: vulnerabilă, expresivă, apropiată de oameni. Iar moartea ei a transformat-o instantaneu într-un mit. Tina Brown notează că, în acele zile, Palatul era perceput ca „rece, răzbunător, incapabil să înțeleagă lumea modernă”, iar Regina, izolată la Balmoral, părea să nu priceapă că tăcerea ei era interpretată ca indiferență.
În interior, atmosfera era tensionată. Brown descrie discuții în care consilierii Reginei insistau că trebuie să reacționeze public, să revină la Londra, să vorbească, să arate empatie. Regina Elisabeta a II-a, însă, era convinsă că doliul trebuie trăit în privat, alături de William și Harry. În carte, Brown consemnează o frază atribuită unui apropiat al Reginei, care rezumă perfect starea de spirit: „Nu vrem o altă Diana!” Era o recunoaștere a faptului că popularitatea prințesei fusese percepută ca destabilizatoare, că monarhia nu mai putea permite ca un membru al familiei să devină mai iubit decât instituția însăși.
Dar lumea nu mai funcționa după regulile vechi. Florile se adunau în fața Palatului Buckingham într-un ritm care îi șoca pe oficiali. Ziarele cereau ca Regina să apară, să vorbească, să arate că înțelege durerea poporului. Tina Brown scrie că, în acele zile, Palatul a realizat că Diana nu fusese doar o prințesă, ci un fenomen cultural, o figură care redefinise ideea de regalitate. Iar moartea ei transformase această imagine într-un mit imposibil de controlat: „Niciodată în istoie, niciun membru al Familiei Regale britanice nu a mai stăpânit cu atâta vigoare imaginația lumii”.
„Voința oamenilor a biruit. După 5 zile de tumult și cu o reticență îndârjită, Majestatea Sa a revenit la Londra pentru o plimbare publică în mijlocul mulțimilor care se tânguiau și al florilor depuse la porțile Palatului Buckingham.”
Când Regina a apărut în cele din urmă la Londra, când a privit florile și a vorbit „ca regină și ca bunică”, tensiunea s-a mai domolit. Dar, cum notează Brown, în interiorul Palatului rămăsese o lecție dureroasă: instituția fusese vulnerabilă în fața unei singure persoane. Diana devenise mai puternică decât monarhia însăși, iar moartea ei a arătat lumii că, în ciuda tradiției, Coroana putea fi contestată, criticată, chiar detronată simbolic de emoția publicului.
Un semnal pentru monarhie
Regina Elisabeta a II-a a fost profund deranjată de valul de simpatie pentru Diana nu pentru că nu ar fi respectat-o, ci pentru că acest val arăta o realitate pe care Palatul nu o putea controla: oamenii o iubeau pe Diana mai mult decât iubeau instituția. Iar în acele zile, monarhia a înțeles că nu mai putea ignora lumea modernă, presa, emoția, vulnerabilitatea. Diana devenise un mit. Iar miturile nu pot fi gestionate cu protocol.
Mai multe pentru tine...
„Faima de care se bucura la nivel mondial Prințesa Diana, de altfel, o faimă complet neplanificată atunci când tânăra a fost desemnată de regina-mamă drept trandafirul englezesc perfect pentru a fi cules de Prințul Charles, a lovit Palatul Buckingham cu forța unui meteorit. Căldura ei a pârjolit diadema reginei. Și i-a determinat, pentru prima dată, pe toți membrii Familiei Regale să-și pună la îndoială calitățile și relevanța”, scrie Tina Brown.
La început, Diana a părut salvatoare. „La finele anilor 70, în Anglia domnea o atmosferă apăsătoare după o perioadă în care la conducerea țării se aflase guvernul laburist și domniseră disputele pe teme legate de dezvoltarea industriei. Monarhia era văzută din ce în ce mai mult drept un fenomen anacronic. (...) Pentru Familia Regală, tânăra Lady Diana Spencer a fost atât un tonic, cât și o distragere plină de veselie de la problemele grave cu care se confrunta poporul. Au văzut-o cu toții ca pe un fulger prins cu mare noroc într-o sticlă, dar nu au știut ce să facă atunci când fulgerul a scăpat.”
Imediat ce Diana a ajuns pe scena mondială, nimeni n-a mai vrut să-i vadă pe ceilalți. „Și ce dacă Prințesa Anne participa la mai mult de 450 de acțiuni caritabile pe an? Nimeni nu era interesat. Prințul de Wales a descoperit, pentru prima dată în viața sa, cum este când cineva se uită peste umărul lui la o persoană strălucitoare aflată în cealaltă parte a camerei”.
După ce Prințesa Diana a murit, Regina Elisabeta a II-a „le pusese în vedere tuturor celor care o sfătuiau că „Așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată!”, anume ca celebritatea fulminantă de care se bucurase Diana să eclipseze monarhia. „De altfel, cea mai repetată replică la Palat era „Nu vrem o altă Diana!”. Presa, publicul și generația mai tânără a familiei Windsor trebuiau educați astfel încât să priceapă faptul că, sub nicio formă, Coroana nu este o „scenă”, iar Familia Regală extinsă nu reprezintă monarhia. Suverana este monarhia, iar moștenitorii direcți sunt singurii care contează cu adevărat. Ei și toți ceilalți care urmăresc parada aviatică organizată cu prilejul zilei de naștere a reginei din balconul Palatului Buckingham.”
FOTO: Profimedia
