Boala virginelor. Se punea că le îmbolnăvea pe tinerele aristocrate care nu se măritau la timp
„Boala virginelor”, o afecțiune care a făcut ravagii printre tinerele aristocrate ale Europei, între secolele al XVI-lea și al XIX-lea, este una dintre cele mai interesante povești din istoria medicinei.
Cunoscută sub numele de cloroză, boala verde, boala fecioarelor, febra iubirii, în acele vremuri, această afecțiune era asociată cu virginitatea, iubirea neîmplinită, dorința sexuală reprimată și lipsa căsătoriei.
Unul dintre primele cazuri medicale descrise în detaliu datează din 1554 și îi aparține medicului german Johannes Lange. Pacienta sa, Anna, era o tânără care suferea de dificultăți de respirație, lipsa poftei de mâncare și umflarea picioarelor, iar medicul a numit afecțiunea morbus virgineus, adică boala fecioarelor.
Simptomele care apăreau în cele mai multe dintre cazuri erau paloarea accentuată, uneori cu o tentă verzuie sau gălbuie a pielii, oboseală permanentă, apatie, pierderea poftei de mâncare, umflarea picioarelor și a gleznelor și o stare generală de tristețe.
La mijlocul secolului al XVII-lea, John Graunt, „părintele statisticii engleze”, susținea că, în Londra acelor vremuri, zeci de tinere mureau în fiecare an din cauza „bolii verzi”. Întrucât acest lucru însemna, conform credinței din acele vremuri, că mureau din cauza lipsei de activitate sexuală, oamenii se simțeau prea stânjeniți pentru a vorbi despre asta.
În tabelul său cu statistici legate de boli, Graunt a folosit denumirea de „blocaj al stomacului”, însă în text a precizat că era vorba, de fapt, despre „boala verde” și a adăugat: „De vreme ce lumea crede căsătoria drept leac, ar fi o rușine ca vreo fecioară să moară fără a fi fost vindecată”.
Asocierea cu virginitatea pacientelor ține foarte mult de mentalitatea epocii. Medicii acelor vremuri vorbeau despre febris amatoria/febra iubirii, considerând că dorințele sentimentale și sexuale neîmplinite puteau declanșa boala. Ca atare, căsătoria și viața sexuală erau recomandate drept remedii.
Boala verde și... aristocrată
Tinerele din înalta societate urmau standarde de frumusețe care valorizau paloarea, delicatețea și fragilitatea feminină. Imaginea tinerei aristocrate melancolice, aproape eterice, era frecvent prezentă inclusiv în pictură. În plus, tinerele din familiile aristocratice aveau o existență extrem de controlată. Căsătoria lor nu era întotdeauna o alegere personală, ci o chestiune de avere, alianțe politice și interese dinastice, așa că era destul de ușor pentru medicii acelor vremuri să facă legătura între suferința lor fizică și întârzierea măritișului.
Mai multe pentru tine...
Explicația științifică
Conform publicației Biology Insights, realitatea medicală care stă la baza clorozei este înțeleasă astăzi ca o formă de anemie severă. Această afecțiune apare în urma unei deficiențe semnificative de fier, element necesar pentru formarea hemoglobinei – proteina din globulele roșii responsabilă cu transportul oxigenului în întregul organism. Atunci când nivelul de fier este prea scăzut, insuficiența oxigenului care ajunge la țesuturi explică simptomele clasice: oboseală, apatie și dificultăți de respirație. Nuanța palidă sau verzuie a pielii era, pur și simplu, un efect vizual cauzat de cantitatea redusă de hemoglobină oxigenată care circula în apropierea suprafeței pielii.
Această boală a lovit în mod disproporționat femeile tinere, din cauza unor factori fiziologici și sociali care se suprapuneau. Creșterea rapidă din timpul adolescenței sporește considerabil necesarul de fier al organismului, iar debutul menstruației antrenează pierderi lunare de sânge, ceea ce duce la o epuizare și mai accentuată a rezervelor de fier. În plus, regimul alimentar al femeilor tinere, în special în secolul al XIX-lea, era adesea restrictiv, fie din cauza sărăciei, fie din cauza unor standarde estetice care valorizau un aspect palid. „Boala verde” a dispărut, în mare măsură, în anii '20 și '30 ai secolului XX, în principal datorită îmbunătățirii nutriției cu alimente bogate în fier în rândul populației.
