Majestatea Sa Margareta: "Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua mea călăuzitoare"
În ziua în care Regina Mamă Elena revine în ţară pentru totdeauna, Majestatea Sa Margareta îi creionează un portret emoţionant, în tuşe memorabile.
După 7 decenii de la momentul exilului forţat, Regina Elena e readusă în România pentru a fi reînhumată alături de fiul său, Regele Mihai, la Mânăstirea Curtea de Argeş.
Nepoata sa cea mare, Majestatea Sa Margareta, şi-o aminteşte drept „o femeie erudită, cu vaste cunoştinţe în artele plastice, muzică şi literatură, (...) avea un umor irezistibil, (...) era inteligentă, curajoasă, de neclintit, cu adevărat frumoasă, în trăsături şi în fire“. Iată cum o descrie într-o mărturie făcută publică de Casa Regală:
„Surorile mele şi cu mine îi spuneam „Amama“, un nume frumos care, pe lângă faptul că înseamnă bunică, destăinuie un înţeles profund, din rezonanţa apropiată de cea a latinului „anima“, care înseamnă suflet. Regina Elena a fost însufleţită de o mare credinţă, despre care spunea că îi aduce putere şi înţelepciune. De fapt, când eram mică, nu puteam pronunţa „Amama“ şi de aceea o strigam „Ama“.
Bunica mea, Regina Elena, a fost ghidul meu spiritual, mentorul, steaua mea călăuzitoare. Ea m-a învăţat multe despre viaţă, mi-a deschis ochii către tot ceea este frumos şi bun pe lume. Ea mi-a arătat ceea ce este urât sau primejdios, dar m-a lăsat să învăţ singură din propriile mele greşeli. Regina a fost un îndrumător plin de tact, nu pentru că dădea sfaturi, ci pentru că încarna adevărata înţelepciune care spune că trebuie să înveţi singur, din propria ta voinţă, pentru a te forma, ca om.
Locuiam adesea în căminul ei minunat, Villa Sparta, aproape de Florenţa. Am mers acolo în vacanţă de câte ori a fost posibil şi am petrecut un timp atunci când părinţii mei s-au mutat din Anglia în Elveţia şi erau în căutarea unei case de închiriat.
Când eram mici, ea ne citea cărţi pentru copii şi din scriitorii clasici, pe care îi cunoştea foarte bine. Amama a fost o femeie erudită, cu vaste cunoştinţe în artele plastice, muzică şi literatură. Cercul ei de prieteni număra actori, romancieri, sculptori, poeţi şi muzicieni, ca şi o mulţime de oameni cu talent ieşit din comun, precum mari bijutieri, arhitecţi de grădini ori specialişti în flori şi plante. Adesea ne lua cu ea la întâlnirile cu aceşti oameni fascinanţi, învăţându-ne, cu răbdare şi altruism, profunda frumuseţe spirituală pe lumea o cuprinde şi care, uneori, nu este lesne de văzut. Ea ne-a ajutat să înţelegem frumuseţea lumii, care există pentru a fi simţită şi trăită. O mare favoare era pentru noi atunci când Amama ne ducea să vedem minunile Florenţei: statuile celebre ale lui Michelangelo şi Benvenuto Cellini, Galeria Uffizi, picturile lui Rafael, Piero della Francesca, Domul, Grădina Bobboli. Ceea ce în mod obişnuit ar fi putut fi plictisitor pentru un copil devenea o aventură cu ea, acolo, în chip de ghid, explicându-ne ce se găsea îndărătul fiecărei capodopere care îţi tăia răsuflarea. Povestea mea favorită a fost aceea a lui Benvenuto Celllini, care a aruncat în cuptor toate uneltele lui din atelier şi vasele de cupru şi cositor din bucătărie, tigăi şi vase, fiindcă nu a avut suficient material să desăvârşească statuia lui Perseus. Mai târziu, acasă, ea ne citea scrierile greceşti, despre cum Perseus a ucis pe Medusa. Aceste lecturi făceau excursiile noastre muzeistice mult mai interesante.
Când am crescut mai mare şi am mers la şcoala-internat din Anglia, Amama venea la Londra şi mă ducea la teatru, la cinema şi la concerte. Am văzut piesa Agathei Christie „Cursa de şoareci“ de cel puţin de trei ori împreună cu ea, ca şi filmul „Ben Hur“. Am mers, de asemenea, la muzeul de ceară Madame Tussaud, ca şi la Planetarium, unde am învăţat despre stele şi planete, despre spaţiul cosmic.
Întotdeauna şi-a găsit timp să ne înveţe, cu răbdare iubitoare, chiar şi atunci când împrejurările erau dure sau dificile şi, dintr-o dată, totul devenea mai limpede în prezenţa ei. Amama nu a fost ocolită de suferinţă, dar nu s-a lăsat niciodată năpădită de amărăciune, o calitatea pe care fiul ei, tatăl meu, a moştenit-o. Totodată, rolul pe care l-a avut în familie, ajutând pe Regele Mihai să-şi păstreze buna judecată în momente dificile, a fost una dintre cele mai importante comori pe care tatăl meu le-a avut în anii 1940 în ţară, iar apoi în exil. De aceea, prezenţa ei lângă rege nu poate fi suficient apreciată în cuvinte.
Simţul umorului a fost o altă importantă parte a caracterului bunicii mele şi una dintre armele secrete ale ei şi ale tatei. Avea un umor irezistibil şi îmi aduc aminte că uneori aproape leşinam de râs, atunci când ea făcea o remarcă sau povestea ceva ridicol. Îi spuneam uneori că este o bunică perfectă, dar Amama râdea şi spunea „O, nu, draga mea, nu sunt deloc perfectă“! Îmi vorbea despre defectele ei, de exemplu că era exasperată în anumite situaţii şi găsea dificil să stea calmă; de asemenea, mărturisea că nu se poate abţine să nu spună oamenilor verde în faţă când vedea ceva urât şi de aceea considera că adeseori era prea critică la adresa oamenilor. Am stat la ea un an întreg, după ce am terminat şcoala, dar în tot acest timp, chiar dacă aveam concepţiile unei adolescente, purtându-mă dificil uneori şi făcând obrăznicii specifice acelei vârste, Regina Elena nu a fost severă cu mine decât de două ori. Atunci s-a purtat ferm, iar eu am ţinut minte acele două lecţii.
Ca regină-mamă a României, ea a fost curajoasă şi şi-a păstrat această calitate şi în repetatele exiluri, în împrejurări care ar fi sfărâmat o femeie mai puţin hotărâtă sau cu mai puţină forţă spirituală. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Amama a înfruntat cu curaj nazismul, în încercarea de a ajuta pe evrei, a arătat o tărie de caracter de neclintit, urmărind ceea ce ştia că este drept şi bun, reuşind să păstreze mereu o prezenţă demnă. Implicarea sa în salvarea atâtor vieţi de oameni de credinţa iudaică, în timpul dictaturii lui Ion Antonescu, a fost recunoscută formal prin numirea ei post-mortem, de către Yad Vashem, ca „Drept între popoare“.
Amama a fost frumoasă, iar frumuseţea ei fizică era oglinda frumuseţii sale interioare, a frumuseţii spirituale şi a profundei ei demnităţi. Ochii ei aveau o culoare dificil de descifrat, poate albastru deschis, poate mai degrabă aquamarine sau verde pal. Oamenii frumoşi pot fi intimidanţi sau dificil de apropiat, dar nu şi ea. Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost să nu îmi fie frică să-mi arăt afecţiunea sau să-mi pese de anumite lucruri. Ea ştia cum să-şi apropie oamenii şi să le arate căldură sufletească într-un mod graţios şi sincer, indiferent de cine erau acei oameni şi din ce colţ de lume veneau. A fost cu adevărat frumoasă, în trăsături şi în fire.
Amama nu a fost nicidată înverşunată, îndiferent de cât de multe clipe grele, chiar teribile, a trebuit să trăiască. Ea a fost totdeauna compătimitoare şi s-a uitat la ceea ce era bun în oameni, convinsă fiind că toţi oamenii au în ei calităţi. Ea a dat întotdeauna oamenilor o şansă – aceea a nevinovăţiei, a inocenţei.
A avut un gust desăvârşit în decorarea casei şi îi plăcea să mute lucrurile dintr-un loc într-altul, dând înfăţişări noi, diferite, unei camere. Iubea plantele şi îi plăcea să aibă buchete de flori în toate camerele, iar grădina ei de la Florenţa devenise legendară. Villa Sparta nu a fost doar o casă, a fost o întreagă lume.
Regina Elena a fost o femeie foarte elegantă. Nu eram întotdeauna de acord cu hainele pe care ea voia ca eu să le port şi nici ei nu-i plăceau întotdeauna gusturile mele în modă. Uneori, când hainele mele erau prea moderne, bunica spunea: „Nu pot să spun că admir ţinuta aceasta foarte mult“! Amama, în mod special, a fost împotrivă atunci când am lăsat să-mi crească părul lung. I se părea că arată neîngrijit, dar aceasta se întâmpla în anii 1970, când toţi tinerii purtau părul lung.
Amama a fost o femeie inteligentă. Ea a fost cea care m-a încurajat să merg la universitate, deşi nu a spus niciodată „trebuie să faci acest lucru“. Era prea subtilă pentru aşa ceva. În schimb, m-a prezentat unor oameni interesanţi şi mi-a făcut cunoscute idei şi principii valoroase, până când am ajuns singură la concluzia că, dacă voiam să fac ceva care să merite în viaţă, să urmez o carieră, atunci aveam nevoie să urmez studii universitare. Prin ea am întâlnit pe Harold Acton, Freya Stark, Bernard Berenson şi pe celebra Violet Trefusis, oameni cu o anumită aură şi cu o excepţională cultură, celebrităţi din trecute vremuri de eleganţă şi graţie.
Pentru mine, Regina Elena va rămâne Amama, cea pe care am iubit-o şi care m-a iubit. Îmi amintesc multe lucruri despre această minunată femeie, dar mai presus de toate îi voi mulţumi pentru faptul că ea a crezut că este posibil, precum în versurile lui William Blake,
„Să vezi o lume într-un fir de nisip, Şi un rai într-o floare sălbatică, Să ţii nemărginirea în palma mâinii tale Şi vecia într-o oră“.
