Regele și „bastardul”. Născut dintr‑o iubire interzisă și crescut în exil, copilul lui Carol al II-lea „era portretul viu al tatălui”
Născut dintr‑o iubire interzisă și crescut în exil, copilul fostului rege „era portretul viu al tatălui său”, lucru ce a bântuit dinastia decenii la rând.
Povestea lui Carol al II‑lea și a fiului său nelegitim, Mircea Grigore Lambrino, este una dintre cele mai incomode și mai încărcate emoțional file din istoria Casei Regale. Născut dintr‑o iubire interzisă, crescut în exil și ignorat de propriul tată, Mircea a purtat însă pe chip — și în gesturi — o asemănare atât de izbitoare cu regele, încât nici distanța, nici politica, nici anularea căsătoriei nu au putut-o șterge. Mărturiile mamei sale, Zizi Lambrino, publicate în 1950 la Paris, completează cu o sinceritate dureroasă această dramă dinastică.
Povestea începe în vara anului 1916, când tânărul Principe Carol al II-lea s-a îndrăgostit „nebunește” de Ioana Maria Valentina Lambrino, alintată Zizi - o tânără dintr‑o familie onorabilă, fiica maiorului Constantin Lambrino. Relația lor, începută discret la Iași, în timpul refugiului, a devenit rapid o iubire asumată, vizibilă pentru toți cei din jur. „Toată lumea știa, toată lumea vorbea, aproape toată lumea se obișnuise”, nota Zizi Lambrino în memoriile sale, “Mon mari, le Roi Carol” publicat la Editura Calmann-Levy în februarie 1950.
O iubire imposibilă și un copil ignorat
În 1918, Carol a sfidat protocolul, armata și propria familie: părăsește ilegal unitatea militară și fuge cu Zizi la Odesa, unde se căsătoresc în secret. Gestul lui a provocat un scandal dinastic major, iar Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria în ianuarie 1919. Deși oficial despărțiți, cei doi au continuat să se întâlnească, iar inevitabilul s-a produs: în mai 1919, Zizi a rămas însărcinată. Pe 8 ianuarie 1920, la Paris, ea îl năștea pe Mircea Grigore Lambrino, copilul botezat după micul Mircea, fratele mort în copilărie al iubitului ei, și pe care Zizi a încercat să-l înscrie sub numele „Mircea Grigore Carol România”, cu refuzul autorităților, care au invocat „un ordin venit de sus”.
Exilați la Neuilly-sur-Seine, mama și fiul trăiesc între speranță și dezamăgire. Carol al II-lea a plecat într-o călătorie de opt luni în jurul lumii, într-un gest disperat al Casei Regale de a-l îndepărta de Zizi, fără posibilitatea de a-și vedea copilul. Regina Maria, care îi plănuise plecarea, nota între timp: „Peste ceea ce ea nu poate trece… este că Carol nu a venit niciodată să vadă copilul.”
În memoriile sale, publicate în 1950 la Paris, Zizi descria portretul fiului ei: „Micul Mircea Carol era portretul viu al tatălui său”. Asemănarea era atât de puternică, încât îi frapa pe toți încă din leagăn. Părul castaniu deschis, ochii verzi, tenul alb, gurița roșie, toate erau ale lui Carol. Dar ceea ce o tulbura cel mai mult pe Zizi erau gesturile: „Când mă uitam la mânuța fiului meu, mi se părea că văd miniatura mâinii lui Carol… Era tulburător să constați puterea eredității.”
Mircea își înclina capul într‑o parte când se concentra, închidea un ochi „așa cum îl văzusem de atâtea ori pe soțul meu făcând când fuma”, iar când se plimba prin cameră, cu sprâncenele încruntate și mâinile la spate, Zizi avea impresia că îl vede pe Regele Ferdinand. Era o moștenire vizibilă, involuntară, imposibil de ascuns.
Copilul era sensibil, afectuos, pasionat de câini, flori și desen, pasiuni moștenite de la tatăl său. „În România, era pretutindeni însoțit de cei opt câini ai săi”, scria Zizi Lambrino, evocând imaginea unui băiețel care își croia singur pături și pernițe pentru animale. Dar avea și trăsături de caracter care trădau linia paternă: „De la Hohenzollerni moștenise iubirea de dominație.” În jocurile cu alți copii, voia mereu să fie șeful. Și iubea banii, „o trăsătură defamilie, din familia paternă”, notează Zizi cu o ironie amară.
Prima întâlnire cu tatăl său, în 1925, s-a petrecut la Paris și este una dintre cele mai sfâșietoare scene din memoriile fostei ibovnice regale. Mircea Lambrino, care crescuse cu fotografiile lui Carol al II-lea și fusese învățat că tatăl se va întoarce într‑o zi, aștepta momentul cu nerăbdare. Când Carol a intrat în cameră, copilul „a sărit direct în brațele tatălui său”. Regele, însă, a rămas distant: l-a mângâiat, a constatat și el asemănarea izbitoare, dar apoi... a schimbat subiectul. Nici măcar nu i-a dus o jucărie, deși guvernantele îl pregătiseră pentru asta. „Eu am fost cea care i-am cumpărat un cal mecanic”, scrie Zizi, încercând să‑i aline dezamăgirea.
După acea întâlnire, Mircea a continut să‑și aștepte tatăl. „Sărmanul Mircea‑Carol așteaptă și acum vizita pe care tatăl lui ne‑o promisese”, comenta deznădăjduită Zizi.
Anii au trecut, iar Mircea Grigore Lambrino a devenit un tânăr elegant, cultivat, semănând leit cu regele. A studiat pictura la Paris, unde, la examenul medical, a avut parte de un dialog memorabil cu doctorul: „ – „Care e meseria tatălui dumneavoastră?”, „Tatăl meu este rege.” – „Aveți frați?” – „Un frate vitreg.” – „Și ce meserie are?” – „Este rege.” Evident, doctorul a crezut că are în față lui un nebun sau un excentric.
De-a lungul vieții sale, trăite departe de țara părinților săi, Mircea s-a căsătorit de trei ori, a avut doi fii și a dus o viață discretă. A murit în 2006, în Anglia, fiind înmormântat la Cozia - un gest simbolic, tardiv, pentru un om pe care istoria oficială l-a ținut la margine.
Privită în ansamblu, povestea lui Mircea Grigore Lambrino este drama unui copil născut dintr‑o iubire interzisă, crescut în exil, ignorat de tatăl său, dar purtând pe chip o asemănare atât de puternică, încât nici distanța, nici politica, nici tăcerea nu au putut-o șterge. O moștenire vizibilă, involuntară, imposibil de ignorat, chiar și pentru Carol al II‑lea, care a recunoscut-o, măcar o dată, într-o cameră de hotel din Paris.
