Ultimul sultan al Imperiului Otoman a murit în exil atât de sărac, încât creditorii „i-au pus sechestru pe sicriu“
De la măreţia palatelor Istanbulului la anii de exil pe Riviera italiană, ultimul conducător al imperiului turc a sfârşit îndatorat şi anonim, ca o ruşine a istoriei.
Mehmed al VI-lea a preluat cârma Imperiului Otoman în 1918, într-un moment în care dinastia sa nu mai avea nimic din siguranța și prestigiul secolelor anterioare. Chiar el avea să spună: „Nu m-am așezat pe perna de pene a tronului, ci pe cenușa focului“, conform unui documentar realizat de BBC World. Moartea fratelui său, Mehmed al V-lea, îl adusese în fruntea unui stat devastat de Primul Război Mondial, cu instituții prăbușite și cu o capitală pe atunci la Istanbul, care era, potrivit istoricului Kaya Genç, „la un pas de haos, alimentele de bază erau rare, exista raționalizarea combustibilului și întreruperi dese de curent electric“. În acest context, urcarea sa pe tron nu a fost triumfală, ci o formalitate a unui Palat aflat în colaps şi o condamnare la a gestiona sfârșitul unei lumi, aflată deja sub ocupație neoficială.
Sultanul Mehmed al VI-lea nu fusese pregătit pentru această responsabilitate. Născut în 1861 la Palatul Dolmabahçe şi rămas orfan de ambii părinți, crescuse sub tutelă specială şi devenise prinţ moștenitor abia în 1916, după moartea prințului Yusuf Izzeddin. Presa turcă îl descria drept „un intelectual moderat cu o profundă cunoaștere religioasă“. Trăise o viață liniștită într-un conac din Çengelköy, dăruit de un alt frate ale său, Abdul Hamid al II-lea, și nu fusese niciodată implicat în politica dură a capitalei. Ezitase chiar să accepte tronul, traumatizat de soarta lui Abdul Hamid, detronat de gruparea revoluţionară Tinerii Turci în 1909.
Domnia lui Mehmed a fost scurtă și marcată de decizii controversate. Politic, a încercat să-şi jongleze slaba influenţă între ocupația străină și rebeliunea naționalistă. Ryan Gingeras, autorul volumului Ultimele zile ale Imperiului Otoman, explica faptul că sultanul încerca să echilibreze două forțe ostile: „ocupația străină și o rebeliune în creștere împotriva acesteia“. Dar, în realitate, era împins spre compromisuri care aveau să‑i grăbească decăderea. Nu avea încredere în Mustafa Kemal, general otoman devenit ulterior fondatorul Republicii Turcia și cunoscut sub numele de Atatürk; și nici în foștii membri ai Comitetului Uniunii și Progresului, gruparea care-l detronase pe Abdul Hamid al II-lea. În același timp, nu putea rezista presiunii Aliaților (Marea Britanie, Franţa şi Italia), care ocupau Istanbulul și controlau guvernarea, transformându-l într-o marionetă.
Obligat de circumstanţe, a acceptat condițiile dure ale Armistițiului de la Mudros și a încercat să obțină sprijinul britanicilor, sperând că va salva ce mai rămăsese din imperiu. Apoi, a semnat Tratatul de la Sèvres, sperând că va opri războiul și va limita rebeliunea, dar a redus şi mai mult din teritoriul otoman, ceea ce a alimentat mișcarea naționalistă din Anatolia. Conform lui Gingeras, „a fost o decizie cu adevărat tragică pentru el“, deoarece tratatul „l-a delegitimat complet nu doar în ochii rebelilor, ci și în fața populației“, devenind simbolul capitulării...
Familia ultimului sultan al Imperiului Otoman
Viața sa privată reflecta aceeași tensiune dintre tradiție și declin. Prima lui soție, Nazikeda, i-a dăruit trei fiice: Münire, care a murit la scurt timp după naştere; Ulviye, care îi fusese promisă unui prinţ egiptean; și Sabiha, care a jucat un rol crucial în ultimul act al vieții sultanului. Haremul lui, din care făceau parte celelalte consoarte (Inșirah, Müveddet, Nevvare și Nevzad), căpătase un rol pur decorativ. Iar ultima lui căsătorie – cea cu Nevzad, care avea doar 18 ani – era privită ca un gest disperat de a păstra aparențele unei lumi care se evapora.
Când naționaliștii au abolit sultanatul în 1922, Mehmed a fugit din Istanbul la bordul navei britanice Malay: „Era singur, nu mai avea prieteni, palatul său era gol… S-a urcat pe un vas britanic și a plecat pur și simplu, fără a avea o destinație clară“, după cum au descris foarte plastic cei de la BBC World.
A murit în exil atât de sărac, încât creditorii „i-au pus sechestru pe sicriu“
Când în sfârşit a ajuns în Malta, a descoperit că era singur într-o lume care nu era a lui. Exilul său a fost realmente o probă de supraviețuire, marcată de lipsuri și de sentimentul de abandon. A trăit modest, departe de fastul palatelor, încercând să mențină o curte simbolică în jurul său. Viața sa în Italia, la Sanremo, a fost și mai grea. Găzduit de regimul lui Mussolini într-o vilă modestă de pe Riviera italiană, Mehmed era convins că va fi asasinat, fapt pentru care purta mereu un revolver în buzunar, iar frica permanentă i-a provocat grave probleme cardiace, pe care nu-şi permitea să şi le trateze. Potrivit academicianului Ekrem Bugra Ekinci, citat de „Türkiye Today”, „rămăsese fără bani și a fost nevoit chiar să-și vândă medaliile“. Moartea sa, în 1926, a fost descrisă de Kaya Genç drept „un final trist și solitar, în ruină. Sub perna lui s-au găsit nişte rețete pentru medicamente pe care nu și le putea permite“. Datoriile îl urmăreau, iar creditorii au mers atât de departe încât „i-au pus sechestru pe sicriu“, întârziind înmormântarea.
Într-un gest disperat, fiica sa, Sabiha, a reușit să strângă bani pentru a-i asigura tatălui un loc de veci la Damasc. De altfel, ea a fost cea mai cunoscută dintre fiicele sale, fiind considerată una dintre cele mai elegante și educate prințese ale generației sale. Căsătorită cu Șehzade Ömer Faruk, fiul califului Abdülmecid al II-lea, ea a dat naştere unei generații care a cunoscut, la rândul ei, exilul, după abolirea monarhiei în Egipt.
Mama ei, Nazikeda, a supraviețuit căderii imperiului și a trăit în exil. A murit în 1941, la Cairo, după o viață marcată de pierderi și de sărăcie relativă, dar păstrând prestigiul moral al primei consoarte a ultimului sultan. Celelalte consoarte (Inșirah, Müveddet, Nevvare și Nevzad) au fost izgonite în exil, trăind fără statut, fără resurse și fără protecție politică.
Ulviye Sultan, cea de-a doua fiică a lui Mehmed, s-a căsătorit cu un prinț otoman, dar viața ei a fost scurtă; a murit în 1940, în exil, fără să revină vreodată în Turcia.
Singura descendentă care a dus mai departe memoria familiei până în secolul al XXI-lea a fost fiica acesteia, Prințesa Fatma Neslișah. Ea s‑a căsătorit în 1940 cu Prințul Muhammad Abdel Moneim al Egiptului, şi, în 1952, când soțul ei a fost numit regent, a devenit, pentru scurt timp, Prima Doamnă a țării, înainte ca revoluția lui Gamal Abdel Nasser să răstoarne monarhia și să trimită cuplul din nou în exil. Neslișah a trăit până în 2012, fiind consemnată ca ultimul membru al familiei imperiale născut înainte de abolirea sultanatului şi purtând cu sine memoria unei lumi dispărute.
FOTO: Profimedia
