Viața unei familii regale fără tron: Majestatea Sa Margareta și secretul rezistenței Casei Regale după moartea Regelui Mihai
La aproape trei decenii de la revenirea în țară, după un exil dureros, Familia Regală română și‑a redefinit destinul și continuă să-și dovedească relevanța sub conducerea succesoarei Regelui Mihai, Margareta a României.
Sezonul de vară a debutat deja la Palatul Elisabeta odată cu mult‑așteptatul garden party de 10 Mai, un eveniment pe care Casa Regală l-a modelat după întâlnirile similare din grădinile Palatului Buckingham. Nu e o coincidență: Margareta a României, înrudită direct cu Familia Regală britanică prin străbunica sa, Regina Maria, și obișnuită, în copilărie, să-și petreacă verile alături de verișorul ei, actualul Rege Charles, a adus în România acest tip de ceremonie publică, pe care l-a consolidat împreună cu Regele Mihai ca tradiție anuală a Casei Regale. Iar 10 Mai nu e o dată aleasă întâmplător: odinioară, marca simultan Ziua Regalității, Ziua Independenței, dar și Ziua Națională, fiind una dintre cele mai încărcate simbolic zile din calendarul istoric.
Anul acesta, Grădina Palatului Elisabeta a avut o densitate umană cum nu s-a mai văzut de ani buni. Oameni veniți din toate colțurile țării, invitați oficiali, diplomați, militari, academicieni, furnizori regali, dar și bucureșteni obișnuiți, toți s-au strâns în spațiul acela verde care, pentru câteva ore, a părut să recupereze ceva din atmosfera anilor în care bulevardul Kiseleff se umplea de trăsuri boierești, de uniforme, de pălării elegante, pentru tradiționala „Bătaie cu flori de la șosea“. Era un ritual urban, la modă de prin 1895 şi până în perioada postbelică, care începea imediat după parada militară, când Familia Regală saluta din tribune, iar Bucureștiul își afișa, fără complexe, apartenența la un stil de viață european. La Palatul Elisabeta, în 2026, nu mai există nici trăsuri, nici dueluri galante cu buchete de liliac, dar există aceeași nevoie de ceremonie, aceeași dorință de a marca o zi care, pentru generații întregi, a însemnat identitate națională. Cu atât mai mult în anul în care se împlinesc 160 de ani de la fondarea Casei Regale şi a statului român modern.
Adaptarea monarhiei române la lumea nouă
În 1992, când Regele Mihai a revenit oficial în România după un exil de 44 de ani, nu era doar un fost suveran întors într-o patrie schimbată, ci un om care își regăsea, cu durere, locurile din care fusese smuls. Ţara îl întâmpina cu emoție, şi la Bucureşti, şi la mănăstirea Putna, dar și cu ambiguitate politică, iar în primele zile ale acelei vizite istorice se simțea în aer posibilitatea ca monarhia să redevină o opțiune. Regele vorbea atunci despre Coroană ca despre o formă de stabilitate „deasupra certurilor politice“, dar insista că doar poporul putea decide viitorul. Iar el, cu discreția care l-a definit toată viața, nu a încercat niciodată să-l forțeze, nici măcar după stabilirea în ţară în 1997, la exact 50 de ani de la plecarea în exil.
Anii care au urmat au fost un lung exercițiu de adaptare. După decenii de lobby pentru România în capitalele europene – întâlniri cu lideri politici, cu familii regale, cu organizații internaționale – a devenit limpede că restaurarea monarhiei nu mai era un proiect realist. Dar ceea ce s-a conturat în locul ei a fost un rol nou, mai subtil, dar nu mai puțin important: acela de reprezentare şi de continuitate într-o societate care avea nevoie de repere stabile. Astfel, Casa Regală a rămas activă în acea zonă de „soft power“: în proiecte sociale, în diplomație, în momentele simbolice ale națiunii. Şi, treptat, şi-a instituit propriile tradiții, care au dat ritm anului regal: Ziua Regalității de 10 Mai, continuarea firească a unei date fondatoare pentru statul român; Ziua Regelui, sărbătorită în octombrie, cât timp Majestatea Sa Mihai I a fost în viață, și mesajele de Crăciun, instituite de Rege în anii ’90 și continuate astăzi de Majestatea Sa Margareta cu aceeaşi greutate simbolică.
Fiicele Regelui Mihai astăzi
Momentul 10 Mai de anul acesta a fost un prilej firesc de reîntâlnire pentru Familia Regală, aducând laolaltă patru dintre cele cinci fiice ale Reginei Ana şi ale Regelui Mihai la Palatul Elisabeta – reședința oficială a Familiei Regale din 1997. Pentru prima dată după mult timp, Majestatea Sa Margareta (77) şi Alteţele Lor Regale Principesa Elena (75), Principesa Sofia (68) și Principesa Maria (62 în iulie) au apărut împreună în public, într-o zi încărcată de multiple sensuri istorice. Cât o priveşte pe cea de-a cincea principesă, Irina (73), absenţa sa nu mai surprinde pe nimeni. Stabilită de decenii în Statele Unite, aceasta duce o viață complet ruptă de România și de obligațiile simbolice ale Casei Regale. În timp ce surorile ei, reunite la București, încearcă să ofere o imagine a unităţii regale, chiar și în afara tronului.
Margareta a României rămâne centrul de greutate al familiei, cea în jurul căreia s‑a reconfigurat, în ultimele decenii, întreaga arhitectură a Casei Regale. Născută în exil, la Lausanne, într‑o lume în care România era doar o poveste spusă la cină, fiica cea mare a Regelui Mihai a crescut având o copilărie în care normalitatea însemna să fii verișoară cu viitori regi și regine, dar să nu ai o țară în care să te întorci ca moştenitoare dinastică. A fost botezată de Prințul Philip, a studiat în Italia, Elveția și Anglia, iar la Edinburgh și-a format acea eleganță intelectuală care o definește și astăzi. În tinerețe, a avut o relație discretă cu Gordon Brown, înainte ca acesta să devină premierul Marii Britanii – un detaliu care spune ceva despre cercurile în care se mișca, dar și despre felul în care destinul ei a rămas legat de oameni cu vocație publică.
După sosirea în România, l-a cunoscut pe actorul Radu Duda (66) în anii ’90, la un eveniment patronat de Fundaţia Regală. Căsătoria lor din 1996 a fost începutul unei etape în care Margareta a devenit figura centrală a familiei, iar Radu principe consort, purtător de cuvânt al regelui și biograf regal. După moartea tatălui ei, ea a devenit Custodele Coroanei și a reușit ceea ce părea imposibil: să-și aducă surorile aproape, să le convingă să se mute în România şi să o ajute să transforme o familie risipită în exil într-o instituție regală funcțională.
Principesa Elena, născută tot la Lausanne, în 1950, a crescut între Marea Britanie, Italia şi Elveția. În adolescenţă, a călătorit în Asia de sud-est, făcând parte dintr-un grup coral. Apoi, educația cosmopolită i-a permis să lucreze la Christie’s Geneva, apoi la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Londra, dar cel mai mult i-a plăcut să se dedice cauzelor caritabile. Viața personală a purtat-o între două țări şi între responsabilități materne de-a lungul a două căsnicii: cea cu profesorul Robin Medforth-Mills (1983-1991), cu care a trăit doi ani în Sudan, şi cea cu Alexander Phillips Nixon (1998-prezent).
Are doi copii, pe Nicolae al României și pe Elisabeta Karina de Roumanie Metcalfe, și patru nepoți (Iris Anna, Alexandra Maria, Mihai şi Augustus Mihai), astfel că România a rămas, pentru o vreme, un loc al revenirilor episodice, dar şi al unor tensiuni greu de gestionat – cele din jurul fiului său, Nicolae, exclus din linia de succesiune, care au făcut-o să devină moştenitoarea directă a Margaretei. Deși continuă să locuiască în Marea Britanie, în ultimii ani a tot făcut naveta la București, la cererea expresă a surorii sale, Custodele Coroanei, pentru a reprezenta Casa Regală la ceremonii, pentru a prezida evenimente la Palatul Elisabeta şi pentru a se implica în proiectele Fundației Regale. A preluat, de pildă, pentru al doilea an consecutiv, şi atribuția de a acorda certificatele de Furnizor Regal, iar prezența ei arată o asumare treptată a unui rol pe care l-a evitat ani la rând, preferând discreția și viața privată.
Mult mai vizibilă este sora ei mai mică, Principesa Sofia. Născută în 1957 la Palatul Tatoi din Atena, este artista familiei, cu sensibilitate vizuală și cu o naturalețe care face protocolul să pară mai puțin rigid. Aceasta a fost botezată de Regina Sofia a Spaniei, iar legătura cu lumea elenă și iberică i‑a rămas în sânge. A studiat artele vizuale în New York și Washington, a fotografiat, a pictat, a creat design grafic şi a căutat mereu forme noi de expresie. Şi tot ea a fost cea care a însoţit-o pe Margareta în România imediat după Revoluție, cu ajutoare umanitare. În plan personal, a fost căsătorită cu Alain Biarneix, cu care are o fiică, Elisabeta Maria, care este artist plastic.
Din 2018 încoace, Alteţa Sa este una dintre cele mai active prezențe ale Casei Regale. A participat la expoziții, vernisaje, proiecte culturale, a acordat interviuri în presa internațională despre felul în care fotografia poate promova România și a construit relații diplomatice solide cu Polonia. Am spune că, dintre toate surorile, ea este cea care a preluat cel mai natural rolul de punte între Casa Regală și corpul diplomatic, o zonă în care Casa Regală română are tradiție și credibilitate.
Înaintea ei, Principesa Maria era cea mai activă dintre surorile Custodelui Coroanei. Născută în 1964 la Copenhaga, mezina familiei este şi cea mai surprinzătoare dintre fetele regelui. A fost botezată de însăși sora ei, Margareta, a trăit mult timp în Statele Unite, a lucrat în PR și în domeniul îngrijirii copiilor, a avut o viață departe de protocol, căsătorită fiind cu Casimir Mystkowski din 1995 până în 2003. Odată cu mutarea în România, în 2015, s-a orientat spre proiecte umanitare, culturale și educaționale, fiind puntea către comunități, voluntari şi oameni obișnuiți, cea care zâmbește larg şi oferă îmbrăţişări. Are câteva tatuaje vizibile – un detaliu care o face memorabilă și care spune ceva despre libertatea ei interioară.
În contrapunct, Principesa Irina rămâne marea absentă. Născută în 1953 la Lausanne şi şcolită la Oxford şi la Londra, şi-a urmat pasiunea legată de creşterea şi antrenarea cailor şi, după ce a administrat o fermă regală de cai pur-sânge din Alberta, Canada, şi a avut colaborări cu instituţii ecvestre, inclusiv participarea la maratoane cu trăsuri, s-a stabilit în Statele Unite şi a trăit la ferma soţului său, John Kreuger – cu care are doi copii, pe Michael Torsten (41) şi Angelica Margareta Bianca (39).
După divorţul din 2003, Principesa Irina s-a stabilit pe propriul său domeniu din Oregon, SUA, unde a trăit alături de al doilea soț, John Wesley Walker, până la decesul acestuia, în anul 2024. Astăzi, Principesa Irina are cinci nepoți, trei fii ai lui Michael și două fiice ale Angelicăi, şi ajunge rar în țară.
Fără tron, dar cu o agendă activă
În România contemporană, Casa Regală este o instituție nedomnitoare, dar are o influență reală, construită prin prestigiu și o rețea diplomatică exclusivistă, graţie şi unei genealogii care o leagă de monarhiile europene. Majestatea Sa Margareta este nepoata Reginei-mamă Elena a Greciei, cu legături dinastice elene și, implicit, daneze, fiind totodată verișoară a Regelui Frederik al Danemarcei şi nepoată a Reginei Margrethe a Danemarcei, dar şi verişoară a Regelui Felipe al Spaniei şi nepoată a Reginei Sofia a Spaniei. Prin intermediul străbunicii sale, Regina Maria, Margareta este şi verişoară a Regelui Charles al Marii Britanii şi, deci, mătuşă îndepărtată a Prinţului William. Asta pentru a enumera doar cele mai importante filiaţii!
Prin aceste legături, Casa Regală română rămâne conectată la viaţa regală europeană, iar cel mai recent exemplu este invitația la aniversarea de 80 de ani a Regelui Carl Gustaf al Suediei, unde Majestatea Sa Margareta şi Principele Radu au fost prezenţi și incluşi în fotografia oficială - un gest care, în lumea monarhiilor, echivalează cu o recunoaștere a statutului.
Agenda regală externă este astăzi mai activă decât în anii ’90 sau 2000. Şi asta după decenii întregi de lobby activ şi eforturi susţinute! Ne este clar că, la 160 de ani de la venirea lui Carol I în România, Casa Regală trăiește un moment de consolidare, iar Regele Mihai ar fi mândru de realizările succesoarei sale. Majestatea Sa Margareta, Principele consort Radu și echipa lor au reușit să transforme instituția într-un organism activ, adaptat secolului XXI, cu o agendă constantă, proiecte solide și o prezență publică discretă, dar eficientă. Ba chiar şi profitabilă, dacă ne gândim la cât de mult s-a dezvoltat domeniul Săvârşin, care a fost deschis publicului şi invită la festivaluri tematice şi vizite care sporesc vizibilitatea şi aduc beneficii reale - pe modelul proprietăților regale europene.
Iar faptul că din această echipă fac parte şi celelalte fiice ale Reginei Ana şi ale Regelui Mihai – cărora Margareta le-a trasat o agendă publică, o conduită regală, un nou regim de viaţă şi chiar o garderobă modernă – este o confirmare a faptului că Familia Regală continuă să existe, chiar şi în afara unui tron. Pentru că, dincolo de titluri, ceremonii și protocoale, rămâne imaginea unei familii care a pierdut totul și totuși a găsit puterea să revină, să reconstruiască și să rămână. Iar asta, poate mai mult decât orice altceva, este adevărata victorie a Coroanei.
FOTO: Getty Images, Alexandra Gogu-Curea, Daniel Angelescu/ Casa Majestății Sale, Casa Regală suedeză
