Actriţa Ioana Flora: "Eu n-am fost niciodată aşa rea ca ea, la modul «Acum îţi iau totul»!". Ce ne-a povestit despre personajul său din filmul "Lebensdorf" şi despre omul Ioana Flora

Din 11 februarie, pelicula „Lebensdorf”, în care joacă alături de Mimi Brănescu, intră în cinematografe - ocazia perfectă pentru o discuţie cu una dintre cele mai de succes actriţe din filmul românesc

S-a născut la Panciova, în Serbia, deşi niciun soi de accent nu mai lasă azi să i se ghicească originea, aşa cum s-a întâmplat în anul în care a venit la Bucureşti şi a intrat din prima la UNATC. A venit hotărâtă de la Novi Sad, unde terminase Liceul de Arhitectură şi... „Ceva au văzut oamenii aceia în mine”, punctează ea, zâmbind cu modestie, despre începutul ei de drum. Apoi au văzut mult mai mulţi. La teatru, dar şi în aproape 30 de filme, începând cu Marfa şi banii, stindardul noului val în cinematografia românească, şi continuând cu Periferic sau Acasă la tata, pentru care a fost distinsă cu premii Gopo, ori Déjà vu, pentru care a luat premiul UCIN. Din 11 februarie, o putem vedea la cinema şi în Lebensdorf, comedia romantică regizată de Vali Hotea, care urmăreşte între Bucureşti şi Berlin triunghiul amoros format din personajele interpretate de Mimi Brănescu, Ioana Flora şi Ana Covalciuc. Ioana este soţia cu surprinzătoare nuanţe sufleteşti şi reacţii neprevăzute de care un Mimi Brănescu pierdut în criza vârstei mijlocii divorţează – şi aşa intrăm într-o poveste care, deşi s-a filmat înainte de pandemie, aruncă o privire ironică asupra unor situaţii de cuplu în care se vor regăsi mulţi pe fondul haosului emoţional stârnit de incertitudinile pandemice. Am invitat-o pe Ioana să vorbim despre această producţie şi cât s-a regăsit ea în personaj, despre băieţii ei gemeni în vârstă de 14 ani, dar şi despre alte proiecte şi provocări de viaţă.  

  Din 11 februarie putem vedea în cinematografe pelicula "Lebensdorf". A fost ultimul tău proiect în cinema înainte de pandemie?

→

Imaginea 1/5: 2 1 38 jpg jpeg

Ioana Da, l-am filmat spre sfârşitul lui 2019. A fost unul dintre ultimele proiecte înainte de pandemie. Ultimul a fost filmat chiar în martie 2020, un scurt-metraj. Aşadar, printre ultimele bucurii...

Ce te-a atras la acest proiect?

Mi-au plăcut multiplele faţete ale personajului pe care îl interpretez.

Andra, personajul tău, trece de la o stare la alta. Pe mine chiar m-a şocat cât de aprigă a fost la final, este o reacţie neaşteptată.

Trecerile astea sunt spectaculoase şi întotdeauna sunt greu de atins, greu de făcut. Dar e foarte atrăgător pentru un actor să aibă o asemenea provocare. În plus, e un gen comic. Nu e un comic facil, dar situaţiile de comedie sunt de aşa natură încât trebuie să ai treceri de la o stare la alta şi asta a fost o provocare frumoasă. Dar dincolo de interiorul Andrei, care este destul de volatil – şi în exterior am jucat nişte fragmente de personaj, aşa cum apar în coşmarurile lui Ducu, bărbatul de care divorţează, cu care nu m-am întâlnit ca gen până acum.

Tu îţi activezi bucăţi din viaţa personală atunci când accesezi un anume personaj? Andra trece printr-un divorţ care o consumă. M-am gândit mereu la ideea asta: ce faci ca actor dacă un personaj îţi răscoleşte amintirile?

M-ar fi răscolit dacă n-ar fi fost o comedie totul. Pentru că în comedie nici nu le crezi pe personaje până la capăt că vor suferi atât de tare, fiindcă se pot răzgândi şi imediat hotărăsc că le e bine. Apoi că iar le e rău şi aşa, nu poţi crede personajul până la capăt. Atunci când joci comedie, lucrurile nu sunt atât de profund tragice sau trăirile nu sunt atât de dureroase precum într-o dramă.

Tu ai fost vreodată aşa aprigă precum Andra?

Nu, niciodată. Mă gândeam că asta face diferenţa dintre o fire artistică, aşa cum eu cred că sunt într-o proporţie mare, şi o fire mercantilă, foarte concretă, aşa cum e Andra, de profesie avocat. E clar că ea are o structură complet diferită de a mea, dar asta nu înseamnă că nu avem asemănări. Eu sunt mai degrabă omul care pleacă, se întoarce, se răzgândeşte, reevaluează. Şi, de fapt, şi Andra face asta înainte de ultima etapă, când ajunge la un capăt şi vrea să schimbe o paradigmă. Dar nu, eu niciodată n-am fost aşa de rea la modul: „Acum îţi iau totul“. Întotdeauna, dacă am plecat sau s-a terminat ceva, n-am luat şi tabloul, ca Andra. (râde)

Să nu spunem mai multe. Aşteptăm acum filmul în cinematografe.

Da. Şi este un film de public, prin natura sa. Regizorul Vali Hotea chiar a declarat asta, că a vrut să facă un film de public. Şi de festival, dar şi de public. O comedie dulce-amară.

Al câtelea film este Lebensdorf pentru tine? Pentru că încă de la lansare, talentul te-a purtat în numeroase producţii autohtone.

Am aproape 30 de filme, da. Am avut acest noroc, aşa e, şi cred că s-a şi lipit de mine ca structură. Mă terifia, mai ales la început de carieră, contactul cu publicul de la teatru. Sunt anumite unelte pe care le foloseşti în teatru şi anumite unelte folosite în film, sunt uşor diferite, ca nişte butoane de intensitate diferită. Îţi trebuie şi una, şi alta, ca actor trebuie să ştii ce înseamnă şi acea energie pe care o generezi pe scenă. Însă revenind la întrebare, cred că am mers în direcţia care mi s-a deschis.

Citeam undeva că cel mai tare deteşti la oameni faptul că se plâng. Tu nu te-ai plâns niciodată?

Mi-a fost dintotdeauna greu să mă plâng, şi acum îmi mai este. Nu să mă plâng aşa cum vorbeşti între prieteni... Să te plângi, după părerea mea, înseamnă să-i laşi pe alţii să facă lucruri în locul tău, să te laşi pe alţii cu toată greutatea, iar asta mi se pare necinstit.

Ioana, tu te regăseşti, cred, în ideea de iubire copleşitoare, răvăşitoare, dacă ai spus că eroina ta preferată este Anna Karenina. Exceptăm finalul, evident, şi vorbim de intensitatea sentimentelor...

E o imagine a unei iubiri copleşitoare, absolute, în care să te pierzi. Este un soi de dorinţă de a crede că dragostea poate să te ducă atât de departe. Că de fapt te poţi dărui pe tine în aşa măsură pentru celălalt. Este o viziune a iubirii atunci când poate tu nu simţi că iubeşti suficient. Te gândeşti: eu aş fi în stare de aşa ceva?

Dar din postura de mamă, te preocupă ideea asta: ce fel de bărbaţi vor fi copiii mei, cum se vor purta cu femeile? Te gândeşti la asta?

Da, mă gândesc la asta. Dar văzându-i cum cresc, învăţ şi despre ce înseamnă să fii de partea cealaltă. Ce înseamnă să fii bărbat. Şi atunci am şi nişte răspunsuri despre aceste sensibilităţi, despre care credem că numai noi, femeile, le avem. Nu e adevărat. Doar că se întâmplă cazuri nefericite în care sunt învăţaţi să le ascundă. Dar ce-mi doresc este ca ei să înţeleagă ce înseamnă respectul reciproc şi grija şi protecţia. Pentru că mă gândesc că, Dumnezeule, eu fac proiecte despre femei în situaţii vulnerabile... Având doi băieţi acasă, ar fi absurd şi păcat să nu-i fac să înţeleagă puţin şi universul feminin. Şi avem discuţii despre lucruri pe care cred că le pot explica din perspectiva mea – cam ce poate să simtă o fată la 14 ani, ca să se raporteze just la ea. E o vârstă dificilă – ştii, toate însemnele exterioare pe care le au la vârsta asta sunt doar vârful icebergului. Ce se întâmplă în interior cred că e o furtună mult mai mare.

Şi mai ales la viteza la care se trăieşte azi.

Eu nu vreau să mă gândesc că şocul ăsta îl trăim doar noi. L-au avut şi părinţii noştri, acest şoc al gap-ului între generaţii. Dar sunt atentă la provocările lor – dorinţa de a risca, de a simţi acea adrenalină făcând ceva ce poate e interzis, acolo trebuie să-i ajuţi să vadă pericolul de a-şi face lor rău şi viitorului care-i aşteaptă. În rest, manifestare la liber, pentru că nu cred că e o metodă bună să-i interzici copilului. Creează frustrare, minciună, disimulare şi lipsă de comunicare cu părintele. Şi eu nu am nevoie de asta. Noi trebuie să rămânem prieteni.

Dar părinţii tăi îţi interziceau vehement lucruri?

Fireşte. Tata mi-a interzis lucruri, era şi normal, avea fată, era speriat. (râde) Dar nu i-am ridicat mari probleme. Am fost un copil căruia i-a plăcut mult să citească, am fost o tocilară sinistră. (

) Nu sinistră, glumesc, mie mi-a plăcut să învăţ.

Dar eu mă gândeam că tatăl tău, fiind poetul Ioan Flora, era mai boem şi deschis...

Una e să fii poet şi alta e să fii tată. Sunt două meserii diferite. Oricâtă libertate ai avea tu în zona poeziei, când îţi vezi fiica crescând, e un şoc. Şi eu îi văd pe băieţii mei şi mă întreb unde sunt acei copii mici... Şi atunci lucrez cu mine. Adică mie asta mi-a adus pandemia: am intrat cu doi copii şi am ieşit cu doi adolescenţi. Voci subţiri la începutul carantinei şi când am ieşit din case, aveau voci de bărbaţi... Îţi dai seama ce s-a petrecut şi dincolo de această manifestare exterioară. Şi unde până atunci aveau foarte mare nevoie de mine, acum mă îndemnau „to get a life“. 

Spre ce se îndreaptă fiii tăi ca preocupări, ce le place să facă?

Cred că trăim într-o lume diferită faţă de cea în care eu am ales, aceea era o lume în care artistul autentic, creatorul autentic era mai apreciat. Aşa că eu nu i-aş îndruma spre meseria mea. Mi se pare că există multe alte meserii noi decât cele foarte clare de avocat, doctor, inginer - meserii care ţin foarte mult de mediul online, de alt gen de gândire, astfel încât dacă ei îşi vor dori să facă altceva decât zona actoriei şi a regiei, adică a mea şi a tatălui lor, m-aş bucura. Pentru că îi văd că au minte strălucită, vorbesc cu ei de la egal la egal despre multe lucruri. Mi-a zis unul dintre băieţii mei, Saşa, la un moment dat: „Mama, ce să zic, ţi-ai ales o meserie riscantă“. Şi am zis: „Yes! Deci, fiule, n-o să te faci şi tu tot actor“. Cu toate că e o meserie superbă. Nu mi-a adus nimic mai multă bucurie în zona profesională decât a mă exprima aşa. Am norocul să fac ceva ce-mi place foarte tare, o meserie cu care simt că fac bine şi dăruiesc.

Deci te simţi fericită. Pentru că tu aşa ai definit fericirea – să te simţi împlinit cu ceea ce eşti şi ce faci.

Da. Şi când spun asta îmi asum şi inconstanţa meseriei – că nu ai tot timpul proiecte, că nu eşti tot timpul ocupat. Dar atunci când eşti ocupat, eşti cel mai fericit om de pe pământ.

Spune-mi puţin şi despre mama ta. Toată lumea te întreabă despre poetul Ioan Flora, nu şi despre mamă. Ce crezi că ai moştenit de la ea?

Mama mea e o minunată! E o persoană foarte feminină şi eu cred că am fugit de feminitatea mea foarte multă vreme. Dar cred că o deţin. E o feminitate atât de asumată a mamei mele, e esenţa feminităţii. Şi tot pandemia mi-a adus asta – împăcarea cu feminitatea mea. Feminin înseamnă să-ţi accepţi şi slăbiciunile. Feminitatea e rotundă, nu ascuţită. Şi mai e ceva – am ajuns să înţeleg organic că tot ceea ce sunt eu este construit cumva şi de tata, şi de mama. Tot ce am devenit eu... Ştii că ai să le reproşezi lucruri părinţilor de-a lungul timpului, dar până la urmă, dacă vezi nişte rezultate şi eşti împăcat cu tine, trebuie să înţelegi că rezultatul li se datorează şi lor. Aşa că jos pălăria pentru mama: ea m-a dus la pian, la balet, la cor, la engleză. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu făcea lucrurile astea?

Cât de des ajungi la Novi Sad, unde ai copilărit?

În fiecare an am ajuns. N-am fost în primul an de pandemie. Dar am revenit anul trecut în vară şi chiar simţeam nevoia să mă duc. Orice om se încarcă din locul natal şi de-asta m-am bucurat că am fost în vară. Voi reveni curând, peste două săptămâni, ca să fac un rehab.

În 1993 ai terminat Liceul de Arhitectură la Novi Sad, ai venit în Bucureşti, ai dat la UNATC şi ai intrat din prima. Cum a fost acel an pentru tine? Cum a fost adaptarea?

Eram cu părinţii, deci n-am fost singură pe lume, necunoscând pe nimeni. Înţelegeam şi vorbeam limba română, dar era mult de lucru acolo – de la accent până la vocabular şi gândire. La clasa de actorie gândeam în sârbă şi traduceam în română.

Ai făcut balet, pian şi arhitectură – plus poezia tatălui tău. Toate acestea ţi-au dat o bază care te-a împins spre teatru. Dar aveai probleme cu limba română, cum ai fost admisă din prima?

Eu acum îmi dau seama, pentru că regizez, de pildă – şi e o postură din care am realizat că e atât de simplu să-ţi dai seama dacă un om are sau nu aptitudini, dacă se poate transforma, dacă ai cu ce lucra în sufletul lui. Îţi dai seama de un om talentat de cum intră pe uşă. E acel ceva. Aşa că cei din comisie au ştiut ceva mai mult, pentru că eu chiar nu ştiam atunci dacă am talent sau nu. Eu doar voiam foarte tare să fiu actriţă. Şi de-aia am intrat din prima.

Cum ai făcut trecerea la regie?

S-a întâmplat foarte frumos şi neintenţionat, adică nu-mi pusesem asta în minte. Alina Grigore, proaspăta câştigătoare a Scoicii de Aur de la San Sebastian, care a făcut un film minunat în care joc şi eu un rol foarte mic, are această şcoală, care se numeşte InLight, pentru neprofesionişti de vârste diferite. Ea mi-a propus să fac o regie la un moment dat. Primul spectacol regizat a fost după un text pe care chiar îl tradusesem cu mulţi ani înainte, Trilogia belgrădeană, un text al unei sârboaice...

În pandemie ai mai avut un proiect interesant, dedicat femeilor în situaţii vulnerabile – Fragile, un documentar în zece episoade, cu cele mai variate poveşti de viaţă, pe care probabil ţi l-ai asumat şi ca pe o preocupare terapeutică în starea de incertitudine pandemică.

Atunci, la început, când a apărut acest blocaj, toată lumea cumva s-a speriat foarte tare, pentru că paradigma actorului era pusă sub semnul întrebării. Nu mai ştiai cât de actor mai eşti şi cât de actor o să mai fii pe viitor şi ce se va întâmpla. A fost una dintre meseriile foarte văduvite, care pe mine una m-a costat, dar mi-a şi provocat acest îndemn, de a genera acest proiect. Cred că aşa, împinsă la colţ cumva, am copt această idee, împreună cu scriitoarea şi antropoloaga Ruxandra Pop, ulterior alăturându-ni-se regizoarea Ioana Mischie şi o întreagă echipă de oameni superbi. Deci totul s-a născut din această nevoie de a fi creativ. Dar a fost vorba şi de un demers social - aşa am înfiinţat şi un ONG, Fragile Society, prin care vrem să facem proiecte artistice, să aducem la suprafaţă nişte poveşti reale de viaţă – să se creeze această comunitate a oamenilor, în special a femeilor, care au decis să vorbească, să nu mai tacă. Noi trăim oarecum într-o societate dominată de frică, ruşine, stigmă.

Ţie de ce ţi-e frică, Ioana?

Mi s-a făcut frică de întrebare acum. (râde) Nu neapărat îmi e frică, sunt îngrijorată pentru oamenii pe care îi iubesc. Să fie bine, asta este tot ce-mi doresc.

Vârsta de 46 de ani cum o simţi? Ai o teamă de trecerea timpului?

Foarte multă vreme am simţit că am 25 de ani, apoi s-a produs un declic emoţional care m-a maturizat. Mama a avut o problemă de sănătate. N-o mai are acum, e în regulă, dar acel moment m-a maturizat brusc. De fapt, să te maturizezi înseamnă să accepţi unele lucruri, să accepţi ireversibilitatea şi faptul că anumite lucruri sunt inevitabile, iar eu toate astea le-am tradus prin proiectele pe care le-am făcut. Aşa cred că am trecut brusc de la 25 la vârsta pe care o am.          Foto SORIN STANA, Vlad Bâscă/Microfilm; Make-up: Izabela Tiu; Hair: Laura Irimia/ Gett’s Salons; Styling: Madena Pasăre; Vestimentaţie: Trends by Adina Buzatu, Omra Design, Maison du Satin.