Actriţa Maria Ploae, câştigătoarea Premiului de Excelenţă la TIFF: "Am fost, cumva, ocrotită de seriozitatea mea"

Una dintre cele mai frumoase actriţe ale României. Asta înseamnă numele Maria Ploae, care îşi păstrează şi acum aerul magic de mister şi blândeţe. Cardinalul, noul film în care joacă, regizat de soţul ei, Nicolae Mărgineanu, a rulat la TIFF, unde Maria Ploae a obţinut Trofeul de Excelenţă. Un prilej minunat pentru întâlnirea noastră

Blândeţea şi bunătatea din priviri şi gesturi le împarte cu soţul său, regizorul Nicolae Mărgineanu (81), împreună cu care are 44 de ani de căsnicie, vreme în care au realizat nouă filme - pe lângă celelalte proiecte separate ale fiecăruia. Vorbim despre o legătură cu totul specială între doi oameni care au reuşit să împletească minunat cariera cu familia, pentru că Maria Ploae (69) şi soţul ei au trei copii şi şase nepoţi care le umplu zilele în cel mai frumos mod cu putinţă şi care le sunt, în acelaşi timp, izvor de energie pentru următoarele proiecte. Cel mai nou film al lor, Cardinalul (despre destinul episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, închis de regimul comunist în penitenciarul de la Sighet, peliculă regizată de Nicolae Mărgineanu), a rulat la Cluj, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, unde Maria Ploae a obţinut Trofeul de Excelenţă. Este prilejul care ne-a adus împreună pentru un ceas de vorbă în casa lor din Bucureşti cu flori şi icoane pictate (colecţia tatălui lui Nicolae Mărgineanu, cărturar de vază la Cluj, la rândul său închis în vremea comuniştilor). A fost un ceas de neuitat alături de o actriţă cu totul aparte. Nu doar datorită talentului său şi a aerului parcă din altă lume. Pe Maria Ploae poţi ajunge s-o îndrăgeşti tare într-un singur ceas, chiar dacă nu ai şti nimic despre ea... Un interviu ca o zi de vară din alte timpuri, cu adieri blânde, fără arşiţă şi pandemie.

Pelicula Cardinalul v-a adus la TIFF, în Cluj, un oraş de care vă leagă multe.

Maria Ploae Da, şi asta ne bucură, soţul meu îşi are rădăcinile La Cluj, unde acum este sora lui, Dana. Şi cei de acolo trec printr-o perioadă în care, din cauza izolării, văd tot mai puţini oameni. Aşadar un prilej frumos de a ne revedea.

Cum s-a născut ideea filmului Cardinalul (foto jos)?

Este un proiect foarte vechi, de multă vreme Niculae îşi dorea să facă filmul ăsta. Sigur, până la Revoluţie nu se punea problema, dată fiind tema religioasă. Dar avea dinainte de Revoluţie ideea acestui film şi-l avea în vedere pentru rolul principal pe Ovidiu Iuliu Moldovan, cu el ar fi vrut să facă. Ovidiu, de altfel, a citit scenariul şi tot aştepta. N-a mai fost să fie. Dar Niculae este extrem de tenace şi datorită energiei lui şi a gândirii pozitive a reuşit, în cele din urmă, pentru că a trecut destul de greu prin tot concursul acesta care se dă pentru finanţare. Este foarte bucuros că până la urmă a reuşit să facă filmul ăsta care aduce o notă de adevăr despre ceea ce a fost, pentru că despre biserica greco-catolică şi azi se ştiu foarte puţine lucruri. Mai ales în zona noastră. În Ardeal se ştiu mai multe, fiindcă acolo suferinţa încă este, dreptate încă nu s-a făcut - ca dovadă că filmul a fost foarte bine primit, a avut săli pline şi asta a fost una dintre cele mai mari bucurii. Iar acolo, cardinalul Iuliu Hossu era extrem de iubit, avea o putere a rugăciunii atât de mare, încât ajungea la vindecări. 

Cum lucraţi împreună cu soţul dvs., cât de mult vă sfătuiţi despre film, cât de mult intraţi în zona lui?

Nu intru foarte mult în zona lui. Chiar în ceea ce priveşte distribuirea mea în personaj. Totdeauna i-am lăsat libertatea să-şi aleagă omul potrivit pentru personajul respectiv. Nu i-aţi spus niciodată: „Personajul acesta mi-l doresc eu“? Niciodată. Şi el s-a bucurat de libertatea asta în aşa fel încât mereu lucrurile duceau către vorbele: „Da, am mare nevoie de tine“. (râde) Aşa că eram cu conştiinţa împăcată. Pentru că eu am înţeles cât de mult a trudit Niculae şi că n-a obţinut nimic uşor. Cum în general în meseria noastră nu se obţine nimic uşor. L-am văzut din prima clipă: scenariul, în primă fază, a fost făcut de Niculae, iar truda asta ca scenarist este colosală. Deci îmi dau seama cât de important este să ai libertatea creaţiei, să nu fii constrâns de anumite lucruri, pentru că şi-aşa e foarte greu să ai o echipă mare, s-o ţii în frâu, să conduci totul. Mai ales în utima vreme, dată fiind şi vârsta noastră, am avut stres la filmele grele. La Poarta Albă, de exemplu, îmi făceam griji, pentru că era pe căldură mare, cu echipă mare. Aveţi nouă filme împreună cu soţul dvs. Da, iar pe lângă acestea, eu am mai jucat şi în altele şi, deşi mi se pare mereu că lucrurile cam până aici au fost, bunul Dumnezeu ne ajută şi mergem mai departe de fiecare dată. Facem filme în continuare şi pentru noi asta este cea mai mare bucurie. Acum suntem puţin constrânşi de toată izolarea asta. Pentru că următorul film am fi vrut să-l facem chiar aici, în spaţiul nostru, şi asta înseamnă multă lume într-un spaţiu mic. Şi totuşi, pe Niculae şi pe alţi actori îi arde la tălpi să înceapă filmul. Pe mine, nu. (râde) Pentru că ştiu ce înseamnă o echipă într-o casă.

Eu v-aş întreba de unde mai aveţi energie pentru proiecte aşa mari, dar tocmai ideea de a le face cred că vă încarcă cu energie.

Aşa este. Dar mai sunt şi nepoţeii. Avem şase nepoţei şi ei ne dau foarte multă energie. Iar ei deja acum încep să fie mărişori, în clasa a întâia, a doua, a treia, şi deja sunt interesaţi de meseria noastră. Au fost curioşi să afle despre microfonul din colţul camerei, la care citesc eu poveşti în ultima vreme. Stând acasă în această perioadă, am înregistrat pentru ei Poveşti creştine, scrise de Leon Magdan. Asta pentru că suntem foarte apropiaţi şi şi-au dorit să mă vadă cât am fost la distanţă. Şi când au venit mi-au zis: „Bunica, dar arată-ne cum stai tu la microfon“. (râde) „Dar pot sta lângă tine să facem împreună o poveste?“ Şi bineînţeles că am făcut lucrurile astea şi care mai de care a fost impresionat.

Nu mă miră asta. Pentru că şi copiii dvs. activează în aceeaşi zonă: o fiică este regizoare, cealaltă este actriţă, aţi şi lucrat cu ele, iar fiul lucrează în montaj de film. Cum de s-a întâmplat asta, pentru că alţi actori îmi spun că şi-ar dori ca urmaşii să nu facă acelaşi lucru?

La noi nu s-a întâmplat asta. Poate că am fost noi un cuplu mulţumit şi fericit... E drept că am mai dat sfaturi unor tineri, pentru că acum într-adevăr ies foarte mulţi actori şi oferta nu e aşa de mare. Adică poţi fi şomer ca actor. Dar nu mi-aş fi permis să le spun ce să facă. Fiica mea, Oana Maria, a făcut Actorie, dar ea singură s-a cam retras, descoperind o nouă pasiune: osteopatia. A urmat două şcoli în domeniu, una în Italia, alta în România, mai are un an de terminat la cea italiană şi are cabinet. Îi aduce o mare împlinire această meserie. Deci ea singură s-a cam retras, dar când apare ocazia, mai face şi teatru, având un registru mult mai larg decât mine: e şi bună dansatoare, şi bună cântăreaţă. Mă uitam şi acum la mare, pentru că am fost cu toată familia în Thassos - ne-a făcut un dans cu foc pe malul mării şi copiii au fost atât de încântaţi. Cei mici au făcut şi ei un foc pe plajă unde au perpelit nişte dulciuri, că acum nu mai e la modă să prăjeşti cucuruz sau cartofi.

E limpede că, deşi aveţi o meserie care adesea te fură familiei, dvs. aţi reuşit să vă construiţi o familie ca o fortăreaţă.

Sigur că gândul ăsta a început mai întâi de la cel de a avea un partener serios, pe care să mă pot baza oricând, să nu dea bir cu fugiţii în momentele grele. Eu am simţit nevoia asta trăgându-mă şi dintr-o familie încercată de toate greutăţile vieţii. Şi atunci probabil că am avut dorinţa de a mă adăposti. Deşi am o meserie în care mereu am simţit că înfloresc, că vreau şi pot să dau mai mult. Şi acum, în ciuda vârstei. Asta e o mare dramă la noi, că actorii sunt scoşi la pensie ca nişte funcţionari obişnuiţi - tocmai când sunt mai încărcaţi şi au mai multe de spus. Adică nu pot fi toţi înlocuiţi de tineri. Pentru că totuşi, fiecare vine cu energia şi experienţa lui. Am observat asta şi pentru că, în ultima vreme, am primit roluri mici, dar de o încărcătură maximă, ca un jet de scântei. Aşa a fost rolul călugăriţei din Fals tratat de mântuire a sufletului, am simţit că pot să am forţă pe timp scurt.

Aţi traversat timpurile şi epocile cu aceeaşi energie şi creativitate. Aţi făcut filme înainte de Revoluţie, dar aţi avut imediat o capacitate de adaptabilitate extraordinară: dovadă este Faimosul paparazzo, cu Marcel Iureş, în care jucaţi o prostituată.

Da, iar pentru noi, actorii, trecerea de la un registru la altul, este o plăcere enormă. Cu atât mai mult cu cât mesajul final este unul pozitiv: trezirea conştiinţei. Şi la acest film l-am lăsat pe Niculae să aleagă singur, pentru că era scriitorul care dorea pe altcineva, o altă actriţă. Dar nouă, actorilor, ne plac provocările de genul acesta. Iar eu am fost obişnuită aşa din Institut, cu Octavian Cotescu, care a fost profesorul meu şi care ne dădea lucruri foarte pe contre-emploi.

Maria Ploae înseamnă una dintre cele mai frumoase actriţe din România. Aţi fost o femeie curtată?

Într-un fel, da. Dar nu foarte mult, nu atât cât îşi imaginează lumea raportat la farmecul şi frumuseţea pe care, cu modestie, recunosc că le-am avut, dar nu am niciun merit pentru ele. Sunt un dar de la Dumnezeu şi mama, întreţinute cumva de frumuseţea interioară. Adică această frumuseţe nu a fost numai de faţadă şi tocmai de-asta nu îndrăzneau foarte mulţi să-mi facă curte. Adică acum mai aflu lucruri. Mi-a spus cineva: „Doamne, când ai făcut filmul Luchian, mâncam nisip pentru tine“. N-am mai auzit expresia asta! (râde) Deci nu prea îndrăzneau să-mi spună atunci. Am fost, cumva, ocrotită de această seriozitate şi gravitate a mea, care nu erau aparente şi bărbaţii simţeau asta. Într-un fel, am fost apărată de ele, în sensul că nu a trebuit să mă lupt, să fac faţă, să refuz.

Faimoasa gropiţă de pe obrazul drept - v-aţi născut cu ea sau e un semn?

E un semn, aveam vreo 5 anişori, eram la ţară în zona minunată în care m-am născut, pe valea Berheciului. Eram mai mulţi copii la şes, acolo unde curgea Berheciul şi erau iarbă şi sălcii şi toate jocurile minunate ale copilăriei acolo se întâmplau. Iar băieţii, ca să râdă de mine, m-au trimis să mân mânzul. Şi noi, neavând cai, n-am ştiut că nu trebuie să te duci pe la spatele calului. Eu m-am dus să-l mân ca pe oile mele, că eu cu oile eram. (râde) Şi bineînţeles că mânzul mi-a tras o copită direct în obraz. Fragedă fiind, copita a străpuns obrazul. M-am speriat că mă ceartă mama. Am sărit gardul şi pe ascuns am intrat în casă şi m-am culcat, dar mama a văzut perna plină de sânge... M-au dezinfectat şi pansat degrabă şi aşa a rămas gropiţa. Când am dat la IATC, în primul an am picat. Şi profesoara mea de la Şcoala Populară de Artă mi-a zis: „Măi, poate că şi din cauza acestei gropiţe. Hai să-ţi faci operaţie estetică”. Şi mi-am făcut, dar n-a folosit la nimic, doar s-a atenuat puţin.

Dar ceea ce părea un defect s-a transformat într-o parte a farmecului Mariei Ploae.

Am avut norocul că mi-am început activitatea cu regizori mari, buni, care nu m-au făcut să mă simt complexată. Şi mă refer aici în primul rând la Mircea Veroiu, care-mi spunea: „Niciodată să nu ceri o anumită parte pe care să fii filmată, să nu ceri o anumită lumină, niciodată să nu ştii de unde eşti filmată. Tu să ai problema personajului tău.” Şi mi-a folosit foarte mult, pentru că, în general, actriţele vin cu tot felul de chiţibuşuri care agasează. Până la urmă, multă lume mă recunoaşte pe stradă aşa şi atunci zic că a fost un bine. (râde)

Povesteaţi de zona copilăriei de la ţară. Ştiu că aţi fost înfiată de sora tatălui şi aşa aţi venit la Bucureşti.

Da, la 12 ani. Şi aveam deja de la mama gena asta a dorinţei de a mă exprima pe scenă. Da, povesteaţi că mama dvs. mai juca la căminul cultural pe scena luminată doar de o lampă cu gaz. Da. Îmi amintesc că mâncau sarmale într-o piesă. Şi mama era pe scenă în acea lumină care o făcea şi mai frumoasă. Ea avea darul de-a povesti. Altfel, era un om care iubea pământul, s-a chinuit şi a muncit mult. Ca şi tata. Au muncit şi n-au ştiut să se şi menajeze. Dar adevărul e că ei au iubit pământul. Iar eu, fiind cea mai mare, am fost şi eu chinuită, fiindcă de surorile mele eu am avut grijă. Şi într-un fel mi s-a furat o parte din copilărie.

Dar aţi fost apoi răsplătită cu două mame: cea naturală şi cea care v-a înfiat.

Da, deci Dumnezeu vede foarte bine ce se întâmplă. A fost extraordinar, mai ales că mătuşa care m-a înfiat a fost un om atât de bun, m-a ajutat foarte mult, ea a avut grijă de copiii noştri cât noi filmam. Ce-i drept, eu având aşa o copilărie, nu mi-am dorit chiar de la început să mă mărit şi să am copii. De-asta poate nici nu mi-a fost greu să resping bărbaţii din jurul meu: asta până l-am întâlnit pe Niculae la filmările pentru Fraţii Jderi. El, recunosc, m-a împins puţin de la spate pe drumul ăsta. Zicea: „Trebuie să facem şi un copil, că eu nu mai am mulţi ani în faţă...“ (râde) Şi m-am trezit puţintel împinsă de la spate, dar bucuria a fost atât de mare când au apărut copiii. Aşa o fericire ca atunci când am devenit mamă n-am simţit niciodată. Şi Dumnezeu ne-a ajutat fiindcă, din acel moment, meseria şi familia au mers mână-n mână.

Foto: Arhiva personală