Adio, campionule! În ultimul său interviu, un Mihai Leu optimist și cald povestea cu drag despre soția și fiul lui

Astăzi am început ziua fără un om deosebit. Primul campion mondial la box profesionist al României a plecat prea devreme dintre noi, la doar 56 de ani, după o luptă de zece ani cu o boală necruțătoare.

Un om care a fost iubit de o țară întreagă și nu doar pentru palmaresul său incredibil, ci și pentru modestia, căldura și bunătatea sa, calități pe care le-a apreciat și redactorul OK! Alexandra Rotărescu atunci când s-a întâlnit cu marele campion, anul trecut, într-o perioadă în care Mihai Leu încerca încă să-și mențină optimismul.

Un interviu care nu are cum să nu emoționeze și-n care veți descoperi cum unul dintre cei mai mari campioni ai lumii și un om absolut deosebit ne dădea o lecție de modestie și seninătate, în ciuda provocărilor cu care se confrunta la momentul întâlnirii cu OK!, în august 2024.

Un interviu pe care vi-l redăm aici integral și la timpul prezent, așa cum vrem să ne-amintim de campionul nostru.

Ne-am întâlnit în apartamentul prezidențial de la Marriott. Noi - redactorul, fotograful, stilistul și reprezentanții hotelului de cinci stele - și Mihai Leu, primul campion mondial la box al României și actual pilot și organizator de curse auto. S-a prezentat simplu: „Eu sunt Mihai!” și a trecut în revistă, cu răbdare și zâmbet pe buze, toate propunerile noastre vestimentare, aprobând ținute și planul întregii întâlniri. Discuția sinceră și emoționantă cu unul dintre cei mai valoroși români a fost o reală plăcere. Un privilegiu.   

Ce mai faceți, domnule Leu, în momentul de față? S-au scris multe, dar vrem să știm de la dumneavoastră…

Mihai Leu

Fac curse de mașini, organizez Campionatul național Super Rally. Din păcate, am avut o perioadă nu foarte bună, în care nu m-am putut pregăti pentru raliuri, dar mă pregătesc acum. A trecut destul de mult din sezonul auto, pentru mine este greu să mai am rezultatele din anii trecuți, dar sunt obișnuit să dau tot ce pot din mine. Vreau să mă bucur de fiecare cursă, vreau ca spectatorii să se bucure de pe margine când văd trecând cu viteză mașinile. Deja mă gândesc la anul viitor și sper ca 2025 să fie mult mai bun.

Ați bifat două cariere sportive de mare succes. Ce au în comun boxul și raliurile?

Boxul a fost profesia mea. Clar că, dacă nu m-aș fi accidentat, n-aș fi ajuns niciodată la automobilism, dar cred că toate sporturile au multe în comun, pentru că e foarte important să muncești, să pui suflet, să te dedici activității tale. Dacă muncești mult, șansele de reușită sunt destul de mari. În plus, eu simt nevoia de concurență tot timpul.

Până la urmă, ați furat meserie de la tatăl dumneavoastră? El a fost campion național la raliuri.

Cei care mă știu de mic spun că la box am ajuns întâmplător, nu la raliuri. Eu am crescut printre mașini. Boxul a fost surpriza, nu cursele auto. Viața îți oferă tot felul de oportunități. Dintr-odată ți se poate schimba viața, de pe-o zi pe alta.

Că tot veni vorba despre schimbările din viața dumnevoastră, vă luptați cu cancerul. Cum vă simțiți în momentul de față?

Sunt bine și întotdeauna îmi impun să fiu bine. Și eu am momente în care cedez și spun că nu mai pot, dar am avut și norocul să am o soție extraordinară, un fiu extraordinar lângă mine și, în momentele acelea proaste, ei m-au ajutat întotdeauna. Ce să fac, o iau de la capăt și nu mă las niciodată, asta fac.

"Sunt destul de multe motive ca să mă ridic din pat și să încep o nouă zi"

Spuneați, la un moment dat, că nu atât fizicul contează mult, cât mai ales psihicul și inima. Ce e în inima lui Mihai Leu acum?

Și eu, ca orice om, am momente grele, nu mă deosebesc de alți oameni, dar încerc să-mi impun să fiu întotdeauna optimist, să nu cedez, am multe motive pentru a nu ceda, pentru a fi optimist, pentru a mă uita înainte. Cred că asta trebuie să facem cu toții chiar dacă nu e întotdeauna ușor. Poate nu suntem tot timpul în forma necesară pentru a gândi pozitiv, dar trebuie să depunem eforturi să facem asta. Sunt destul de multe motive ca să mă ridic din pat și să încep o nouă zi, să știți.

Dacă e să privim puțin în trecut, bunicul v-a spus să nu dezamăgiți niciodată, tatăl v-a îndemnat să faceți totul cât mai bine în viață. N-au pus o presiune prea mare pe dumneavoastră?

Poate a fost presiune pe mine și poate că, fiind această presiune, nu mi-a fost întotdeauna foarte ușor. Dar e foarte dificil să știi cum ar fi fost mai bine. Eu am o relație foarte bună cu băiatul meu, ne înțelegm foarte bine, el face ceea ce îi place…

Înțeleg că tot un sport destul de solicitant practică…

Da, merge la curse montane de bicicletă, e instructor de schi. Cred că cel mai greu îi e soției mele… M-am gândit de multe ori la ea, pentru că a fost întotdeauna alături de mine și de copil. De asta pot să spun că sunt un om norocos! Noi organizăm acum curse de mașini și ceea ce facem acum, facem împreună. Eu cu Anna și Marco.

Că tot ați pomenit de soția care v-a fost întotdeauna alături, care e secretul relației de 33 de ani?

Am un prieten în Germania care ne spune că noi doi ne-am căutat până ne-am găsit. Probabil ne potrivim, așa s-a nimerit. Nu sunt un om perfect, Anna e mult mai bună decât mine. (râde)

Faceți să pară totul atât de ușor, însă trebuie depusă puțină muncă pentru a menține vie o relație îndelungată, nu?

Și noi ne mai certăm, ne contrazicem de multe ori, avem discuții ca în orice altă familie, dar am reușit întotdeauna să trecem peste ele, în sensul să nu dureze mult aceste momente și să nu îi facem celuilalt ceva ce nu-i place doar pentru că ne-a deranjat cu ceva.

Vă văd un om foarte calm. Se întâmplă să vă piedeți vreodată cumpătul?

Cred că sportul m-a învățat să fiu așa. Dacă îți pierzi cumpătul în ring, ești descalificat sau adversarul poate profita de slăbiciunea ta ca să-și creeze un avantaj. Făcând sport aproape toată viața, m-am învățat să nu reacționez imediat foarte nervos, aștept să mă liniștesc puțin.

Sunteți foarte modest, în ciuda realizărilor uriașe avute…

Sincer, așa mă simt cel mai bine. Îmi place și acum să mă întâlnesc cu prieteni din copilărie, dar nu sunt genul de om care să iasă în evidență cumva. Am făcut sport pentru că mi-a plăcut foarte mult asta, m-am bucurat de rezultatele pe care le-am avut, dar am avut colegi care au devenit penibili după ce au devenit cunoscuți. I-am spus soției că, dacă devin campion mondial și vede c-o iau razna, să-mi dea o palmă ca să-mi revin. Am reușit să rămân cu picioarele pe pământ.

Ce v-a plăcut la soția dumnevoastră atunci când ați întâlnit-o prima dată?

A fost dragoste la prima vedere! Mi-a plăcut pur și simplu când am văzut-o și, după aceea, întâlnindu-ne, stând de vorbă, îmi plăcea tot ce făcea ea. De-asta m-am îndrăgostit de ea!

Sunteți acum doar în trecere prin București, ca să faceți tratament. Ce v-ar convinge să vă mutați definitiv aici?

Am stat vreo șase luni aici, la un moment dat, pentru că eu aveam destul de multă treabă în București, dar soția mi-a spus atunci: „Dacă vrei, rămânem în București, dar pe mine mă chinui foarte tare!”. Ea s-a mutat din Germania în România pentru mine și am încercat să găsim soluția cea mai bună pentru familie, așa că am decis să locuim în Hunedoara.

Nu în Germania, unde ați stat niște ani buni, nu în Italia și nici în București, unde îmi închipui că se întâmplă mai multe lucruri decât în Hunedoara...

Să știți că e foarte frumos la Hunedoara! E liniște, am prieteni din copilărie acolo și oamenii mă știut atât de bine, de când eram mic, încât e totul atât de normal, mă simt foarte bine acolo.

Privind acum în urmă la episodul Germania, unde ați ajuns fugind din România comunistă și călătorind într-un portbagaj de mașină, cum vi se pare?

Germania nu mi-a plăcut foarte mult, nemții sunt foarte diferiți de noi. Am mulți prieteni acolo, doar am stat 10 ani, și țin legătura cu ei, dar viața de acolo e foarte diferită de cea cu care suntem noi obișnuiți. În România mă simt cel mai bine! Și mi-a și fost dor de țară când am fost plecat și de-asta am ales România. Soția mea spune „la noi acasă, la Hunedoara”. Ce pot să-mi doresc mai mult de-atât?!

Aveți regrete în privința vreunei alegeri făcute? Poate nu trebuia să vă retrageți din box atunci când ați făcut-o, poate vă era mai bine în Germania acum?...

De obicei, nu sunt omul regretelor, pentru că regretele sunt tardive. Practic îți faci singur rău atunci când ai regrete. Dar probabil că singurul lucru pe care îl regret în viața mea e că am început prea repede antrenamentele după ce am fost accidentat la biceps și asta a dus la sfârșitul carierei de pugilist. Au fost multe discuții și influențe atunci, dar eu am decis să încep antrenamentul. Și am greșit.

"Am ales bine în viață, asta e important"

Dar nu aveți o mândrie că v-ați retras în glorie, neînfrânt?

Asta nu înseamnă că, dacă mai boxam câțiva ani, luam bătaie. (râde) Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta. Când te urci în ring, trebuie să ai convingerea că vei câștiga, indiferent pe cine ai în față. Dar asta presupune foarte multă muncă...

Sacrificiile pe care le-ați făcut de-a lungul carierei au fost... suportabile?

Nu le-am considerat niciodată sacrificii. Poate că lumea consideră sacrificii faptul că nu mergeam la zile de naștere, la petreceri, dar eu nu le percepeam așa. Dacă vrei să faci performanță în sport, nu poți să mergi la petreceri, să bei alcool, să pierzi nopțile, să ai o viață dezordonată. Îmi doream mult performanță în box și făceam ce e bine pentru a obține asta.

Cum v-ați crescut copilul, așa cum ați fost și dumneavoastră crescut sau diferit?

Niciodată nu m-am gândit la asta. Băiatului meu nu i-a plăcut niciodată boxul. Pe de-o parte, m-am bucurat, pentru că ar fi fost o presiune foarte mare asupra lui să-mi calce pe urme. Să fie chiar mai bun decât mine. Încerc să-l ajut, dacă e nevoie, eu și soția ne dorim ca Mario să aibă o viață frumoasă. Ne-a interesat întotdeauna să îi arătăm că suntem aproape de el.

Ați fost campion mondial! Ce poate fi mai bun de-atât?

Întotdeauna există și viața de lângă sport și poți fi mai bun în viața extrasportivă, să lași mai mult în urma ta.

Ce lasă Mihai Leu în urma sa, ce lecții v-a învățat viața?

Că nu există niciodată imposibil, că trebuie să fim optimiști și să nu cedăm niciodată. Oamenii sunt mult mai puternici decât cred ei. Cel mai important e să faci ceea ce crezi tu că e cel mai bine.

Ce lecție v-a învățat diagnosticul primit?

Că nu trebuie să te lași niciodată. Să găsești resursele să mergi mai departe.

Sunteți mulțumit privind retrospectiv la viața dumneavoastră?

Alegerile mari pe care le-am făcut au fost foarte bune și restul nu mai contează. Am ales bine în viață, asta e important.

Chiar așa, ce e cel mai important în viață?

Familia. Dacă ai o familie care să te sprijine tot timpul, poți trece peste orice.

Spuneați, la un moment dat, că sportivii se simt invincibili. Așa este?

Da, probabil că așa am crescut – să mă simt invincibil. Când intri într-o competiție, nici nu te poți gândi că nu vei ieși câștigător din ea. Iar, în viață, avem vorba aceea „și când nu mai poți, tot mai poți un pic”.

Foto: Sorin Stana/OK Magazine