Alecsandru Dunaev, interpretul lui Mihai din serialul "Adela": "Resimt frica de atâta timp, încât nici nu mai ştiu s-o caracterizez"
Îl urmăreşti în serialul "Adela", de la Antena 1, care i-a adus o mare vizibilitate, dar acum ne dezvăluie noi faţete ale personalităţii lui, dincolo de personajul Mihai
A împlinit 30 de ani în septembrie şi spune că se bucură din plin de notorietatea adusă de serialul Adela, pe care îl vezi la Antena 1. O notorietate care vine la pachet şi cu întrebarea „Merit sau nu merit să fac meseria asta?”. Pentru că Alecsandru Dunaev, dincolo de personajul care l-a consacrat, se dezvăluie ca tipul acela introspectiv care-şi preţuieşte meseria, pentru care recunoaşterea publicului e o responsabilitate în plus şi care iubeşte scândura teatrului, acolo unde îşi arată valenţele actoriceşti dincolo de orice artificiu. Cât despre viaţa personală, lipoveanul născut pe malul Dunării foloseşte aburii centralei proprii când vine vorba despre acest capitol... E o strategie a misterului pe care promite să o folosească şi în cartea pe care o va lansa la un moment dat.
Ce a schimbat serialul "Adela" în viaţa ta? Cum se traduce pentru tine notorietatea adusă de serial - ce te deranjează la ea, ce te încântă?
Alecsandru Se traduce printr-o mai mare deschidere, o mai mare vizibilitate - oportunităţi profesionale mai multe. E o mare bucurie să vezi cum ţi-e în sfârşit recompensat efortul pe care-l depui de ani de zile. Această notorietate o iau şi ca pe un test foarte important: merit sau nu merit să fac meseria asta? Aduc ceva în plus publicului, reuşesc să îl încânt măcar pentru o secundă sau nu? Şi în multitudinea de mesaje primite aş tinde să cred că prima variantă ar fi cea corectă.
Bunica ta din partea tatălui era „un foarte bun entertainer”, după cum spui, iar pe tatăl tău îl descrii ca pe un actor amator pe la Sulina. De aici rădăcinile înclinaţiei tale spre actorie. Ce spune familia ta despre Dunaev cel de la TV din Adela?
Da, indirect ei sunt vinovaţii principali că m-am făcut actor. Nici eu nu am fost conştient, dar mi-au insuflat indirect dorinţa de a încânta oamenii şi am găsit această posibilitate în actorie. Şi acum se bucură de drumul pe care sunt. Bunica, din păcate, nu mai aude atât de bine şi se bucură de mimica, de gestica mea, mă mai sună cu veşnica replică de început – „Eu nu aud, o să spun ce am de spus şi închid!” şi mă laudă şi-mi mai spune că semăn foarte mult cu bunicul meu. Părinţii mei sunt fericiţi pentru ce mi se întâmplă, tata e extrem de bucuros că mă vede printre oameni pe care el îi admiră de ceva vreme pe scenă ori pe ecrane, mama e fericită că în sfârşit sunt bine din punct de vedere profesional.
Ce similitudini există între Mihai şi Dunaev?
Părul cârlionţat, barba, curiozitatea aceea neobosită, dorinţa de a scoate adevărul la lumină.
Ce anume din personalitatea Adelei te-ar atrage şi în viaţa reală?
Faptul că găseşte mereu partea bună din oameni, puterea de a căuta justificare în orice acţiune, puterea de a ierta indiferent de răul pricinuit. Uneori, această putere poate fi confundată cu naivitatea, dar eu cred că e o dovadă puternică a tăriei de caracter să poţi ierta.
Ai fost norocos să faci parte din trupa de teatru a liceului şi aşa a început drumul tău în actorie. Aş fi vrut şi eu - am iubit teatrul, dar nici urmă de astfel de trupă la liceul meu. Spune-mi puţin despre acea perioadă.
Era perioada boemă din viaţa mea. La începutul clasei a XI-a chiar am început să activez la teatrul Jean Bart din Tulcea în mici roluri, colegii mai mici din liceu mă ştiau, veneau la spectacole. Eu îmi petreceam timpul liber printre actori, cu discuţii despre film, despre teatru, citeam teatru pe sub bancă în ore. Începeam să înţeleg că eu nu vreau să fac altceva cu viaţa mea.
Mă uit pe site-ul Teatrului Jean Bart - la numele tău: naţionalitate - rusă; cetăţenie - română. Vorbeşte-mi puţin despre originile ruseşti care te-au inspirat atât de tare încât ai vrut să faci şi un master în actorie în Rusia.
Amândouă neamurile s-ar trage din zona Kubanului, a gurii de vărsare a Donului în Marea Neagră. Străbunicii Dunaev au venit din Rostovul de pe Don, iar neamul din partea mamei, din câte ştiu, a poposit o generaţie în Polonia, ca mai apoi să se retragă spre Dobrogea. Aveam de gând, la un moment dat, da, să fac un master în actorie în Rusia. Dar mi-am dat seama că eu încă nu am demonstrat suficient în România, ca să-mi permit să o iau de la capăt într-o ţară străină.
De ce ţi-e dor acum când te gândeşti la Tulcea şi Sulina?
De Dunăre. Momentan, nu mă pot bucura la Tulcea de Dunăre, pentru că e faleza în reconstrucţie, iar pentru Sulina, depind foarte mult de transportul pe apă, aşa că rămân cu dorul. La vară mă revanşez, recuperez tot acest dor, promit!
Care sunt oamenii care ţi-au marcat parcursul în lumea actoriei?
Toţi! Am avut norocul ca toate întâlnirile pe care le-am avut să lase o amprentă, să mă înveţe ceva. De la bunica, la profesorul de actorie al trupei de teatru din liceu, de la colegii actori de la Tulcea, la colegii actori de mai târziu de la Vâlcea. Cât despre facultate, e o listă întreagă – domnul profesor Mircea Gheorghiu, de a zis la un moment dat în anul I: „Vreau să fac din Dunaev om”. Apoi domnul profesor Adrian Titieni, Mihaela Beţiu, Marela Jugănaru şi mulţi alţii. Toate acestea sunt încununate de întâlnirea cu doamna Ruxandra Ion, care m-a descoperit şi mi-a oferit enorma şansă ca fix în pandemie să am ocazia să evoluez şi să performez în faţa unui public atât de larg.
Aşadar, Dunaev vine de la Dunăre şi, în drumul lui spre afirmare, cel mai mare obstacol întâmpinat a fost...
...Încrederea în sine. Am avut mulţi ani gândul că sunt alţii cu mult mai buni ca mine şi nu ar avea sens să concurez cu ei. Dar de ceva timp am descoperit că eu am scopul meu în această meserie şi trebuie să lupt ca să ies în faţă şi să-mi împlinesc acel scop. Da, sunt în continuare conştient că sunt mulţi mai buni ca mine. Îi admir, învăţ de la ei şi merg mai departe.
Ce-ţi place la tine cel mai puţin?
Că uneori nu-mi organizez timpul suficient de bine încât să am timp pentru tot ce-mi propun. Mă încăpăţânez, nu amân şi ajung să dorm mult mai puţin decât mi-aş fi dorit.
Eşti mulţumit din punct de vedere financiar în aceste vremuri?
Chiar nu am motive să mă plâng. Mă descurc cu toate cheltuielile, chiar pun deoparte uneori, ceea ce poate reprezenta faptul că aş avea o situaţie financiară decentă.
Ai spus că îţi doreşti să scrii o carte. Despre ce ar fi cartea pe care ţi-ai propus să o publici?
Aş vrea să fie de introspecţie. Să construiesc un personaj pe care să-l plimb (iniţiatic) prin mai multe evenimente (mai mult sau mai puţin asemănătoare cu ce am trăit eu) şi, în funcţie de parcursul lui, să decid dacă pentru deznodământ am vreun pic de compasiune faţă de el sau îl pedepsesc nemeritat, spre surprinderea cititorilor. Habar n-am. Vedem.
Dacă în această carte s-ar regăsi şi câteva fraze despre iubirile, suferinţele tale în dragoste, cum ar suna ele?
Suficient de vag construite, încât să nu îşi dea seama nimeni despre cine ar fi vorba. Atât de vag, încât peste timp nici eu să nu ştiu despre cine am vrut să vorbesc acolo.
Ultima dată când am verificat în presă, nu te aştepta nimeni acasă. A mai schimbat ceva pandemia asta în viaţa ta personală?
Ba da, ţin minte că astă iarnă eram fericit că mă aşteaptă o centrală proprie cu căldură şi apă caldă. Aici nu s-a schimbat mare lucru, am avut toamna asta momente în care rugam centrala să mă aştepte caldă şi ploaia să nu mă ude până intru în casă. Şi, ca un făcut, doar centrala mă asculta. Uneori, se bosumfla şi ea şi nu prea îmi dădea apă caldă, dar nimeni nu e perfect.
Cum simţi toată nebunia asta pandemică?
Nu ştiu! Resimt frica de atâta timp, încât nici nu mai ştiu s-o caracterizez. Uneori mă sperie faptul că nu sunt suficient de speriat, alteori mă sperie că sunt mult mai speriat decât alţii. Sunt vaccinat şi optimist. Uneori. Alteori mă sperii.
S-a scris că tu şi Mara Oprea, colega din serial, aţi fi împreună. La Hollywood vi s-ar fi putut cere să aderaţi la o schemă de PR pentru promovarea producţiei, alimentând puţin aceste zvonuri. Ce ai fi făcut în această situaţie?
Orice zvon, dacă are o bază, se alimentează de la sine, nu trebuie să faci tu nimic. În plus, orice adevăr iese la lumină, publicul vede tot. Şi nu iartă!
Ce nu ai face niciodată într-un film?
N-aş refuza niciodată să fac ceva până nu sunt convins că ştiu ce şi de ce mi se cere.
Ce proiecte în teatru mai ai în perioada asta?
Am un spectacol anulat din cauza pandemiei. Nu ştiu ce proiecte de teatru mai am, nu ştiu ce-mi poate rezerva viitorul. Citesc texte, visez la puneri în scenă, dar nu ştiu nimic concret.
Dacă în seara asta ar trebui să urci pe scena teatrului, ce rol dintre cele jucate ai vrea să interpretezi?
Aş intra din nou în Steaua fără nume, care avusese premiera în decembrie 2008. Acelaşi rol, la fel aş sta în culise pentru a-i urmări pe colegii mai mari. Mi-e foarte dor de Abram din spectacolul meu de licenţă – Clasa noastră, în regia Simonei Măicănescu. Chiar zilele trecute descopeream pe Facebook că se fac 9 ani de la premieră. Şi 6 ani de când nu l-am mai jucat. Na, că m-aţi făcut să mi se facă dor de spectacolul ăsta. Chiar era un spectacol frumos ca atmosferă, actorie, oameni, tot.
În septembrie, ai împlinit 30 de ani. Eşti acolo unde ţi-ai propus până la această vârstă rotundă?
Depinde de perspectivă: Dunaev de la 15 ani ar spune că nu mi-am atins încă nici unul dintre obiective, Dunaev de la 25 ar fi încântat, iar Dunaev de la 28 de ani ar fi extaziat de câte i s-au întâmplat în doi ani. Iar Dunaev de la 30 de ani e fericit! O are pe Adela alături de el în fiecare joi şi stă, alături de telespectatori, cu sufletul la gură în aşteptarea adevărului! Că, dacă e joi, e Adela, nu?
