Alina Sorescu şi Alexandru Ciucu – „A avea copii este o aventură. Nu ştii cum va fi cu unul, cu doi...“

Alina Sorescu şi Alexandru Ciucu sunt căsătoriţi din septembrie 2010.

Au deja acasă o fetiţă, dar barza le va aduce în primăvară încă o mică prinţesă. Una cu care micuţa Carolina abia aşteaptă să bea ceaiul şi să-şi împartă toate păpuşile.

Pe Alina şi pe Alex i-am văzut păşind spre altar, devenind părinţi şi bucurându-se de primul lor copil, Carolina. Iar, la opt ani de când a început povestea lor, îşi vor ţine în braţe al doilea născut, tot o fetiţă. În aşteptarea marelui eveniment, ce va avea loc prin aprilie-mai, o sărbătorim pe mezină, care tocmai a împlinit doi ani, dar şi pe patriarhul familiei, care a schimbat prefixul pe 2 februarie. O dublă aniversare care a prilejuit un pictorial dulce, la fel ca basmul pe care-l trăiesc.

Cum e la a doua sarcină? Alina: E un paradox: e mai uşoară pentru că sunt eu mai relaxată şi ştiu ce urmează, dar e mai greu pentru că o am şi pe Carolina, care e încă mică, mă solicită şi are şi ea nevoile ei la care trebuie să fiu atentă. Aşa că sunt un pic mai obosită din punct de vedere fizic. Altfel, sarcina evoluează foarte bine.

Nu neapărat curajoasă, cât mai liniştită pentru că ştiu care sunt etapele prin care voi trece: ştiu că voi face cezariană din nou, pentru că aşa am născut şi prima dată şi nu e indicat să risc acum să nasc natural, ştiu că o să-mi fie greu câteva zile după care o să uit totul

, ştiu ce înseamnă procesul de alăptare, care mi se pare chiar mai complicat decât naşterea în sine, pentru că e de lungă durată şi te solicită foarte mult. La prima sarcină nu ştiam lucrurile astea şi, oricum, n-ai de unde să ştii până când nu le trăieşti.

Mă macină, mai curând, gândul că fetiţele nu se vor înţelege. Nu ştiu cum o să fie momentul în care cea mică o să vină acasă, iar Carolina va constata că avem un bebeluş care a venit şi nu mai pleacă. Sunt curioasă cum se va adapta.

Da, dar e încă mică, va avea doi ani şi patru luni când o să se nască cea de-a doua fiică, dar încerc să profit de faptul că încă n-a cunoscut ce e aia gelozie sau concurenţa care se iscă între copii. Adică, o văd că e bucuroasă când vede alţi copii, e generoasă cu jucăriile şi e foarte mămoasă şi grijulie, dă de mâncare la păpuşi, ceea ce am încercat să extrapolez către bebeluşul pe care-l am în burtică. Aşa că acum e grijulie şi cu mine. Îmi spune: „Mami, papa bebe“.

Adică îmi dă să mănânc, îmi dă să beau din apa ei, îmi mângâie burtica... Iar eu încerc să intru şi în nişte jocuri de rol, de exemplu ne facem că legănăm bebeluşul, îl pregătim pentru culcare, ca să dezvolt în ea plăcerea de-a fi soră mai mare. Şi cred că are calităţi pentru a fi o soră bună.

Joaca. E cea mai importantă activitate, chiar şi pentru adulţi, crede Alex.

Nu încă.

Dar mi-am propus ca ultimele două-trei luni de sarcină să mă ocup de asta. Deocamdată nu pot, pentru că am şi activităţile mele de zi cu zi şi nici Carolina nu prea mă lasă. Dacă ştie că sunt acasă, bate la uşă, vine peste mine, nu mă lasă să mă odihnesc. Aşa că dorm şi eu când doarme ea după-amiaza. Din punctul ăsta de vedere, la prima sarcină am avut mai mult timp pentru mine, să conştientizez ce mi se întâmplă, să am grijă de mine, ştiam tot timpul în ce săptămână şi câte zile sunt cu sarcina...

Mama şi tata, pe care i-am mutat de o vreme cu noi, de când mi-am reluat eu activitatea şi ne-am dat seama că avem nevoie de ajutor. Ai mei sunt încă în putere şi sunt şi genul de părinţi implicaţi şi dedicaţi, aşa că am decis că e mai bine aşa, decât să apelăm la o bonă.

Daaa.

I-au dat deja nume bebeluşei, îi spun Iubi. Când vin la cursuri, observă că mi-a mai crescut burtica. A fost şi o replică, la un moment dat, care m-a amuzat mult. I-am spus unei eleve că sunt însărcinată şi că am o fetiţă în burtică. Şi m-a întrebat: „Şi de ce ai mâncat-o?“

Dar ei mă iubesc mult. Şi întâmplarea face ca eu să nasc înainte de vacanţa de vară, aşa că nu va afecta foarte mult activitatea Atelierului de Muzică.

Tot la un nume de sfânt. Avem o Elena, deci probabil că o să fie tot un nume românesc. Iar al doilea nume să aibă tot aşa o rezonanţă. Eu îmi doresc un nume cristalin şi feminin, iar Alexandru vrea un nume care să aibă R în el, să fie impunător. Aşa l-am găsit şi pe primul. Avem câteva variante, dar încă nu ne-am hotărât asupra unuia anume.

Da. Cred că ar fi drăguţ să facem botezul la începutul lui septembrie, când aniversăm 6 ani de la căsătorie şi 8 ani de când ne-am cunoscut. E o perioadă specială pentru noi. În tot cazul, va fi tot în aer liber, aşa cum ne place nouă. Aşa ne-am obişnuit de la nuntă încoace.

Mie, relaţia asta mi-a mai netezit unele asperităţi pe care le au bărbaţii până să se căsătorească.

Şi eu m-am schimbat eu foarte mult. Sunt mulţumită că, până la 30 de ani, pe care îi voi împlini în vară, am deja doi copii. Un lucru pe care mi-l propusesem acum ceva vreme şi care s-a împlinit întocmai. Au fost nişte ani foarte alerţi pentru mine, în care am recuperat cumva tot timpul pe care nu mi-l acordasem până atunci, din punct de vedere personal şi al dezvoltării mele ca om. Au fost cei mai plini, dar şi cei mai frumoşi, în care am reuşit să îmbin familia cu profesia, ceva ce nu credeam vreodată că va fi posibil.

Am descoperit că pot să fiu foarte atent la lucrurile pe care şi le doreşte copilul. Noi, bărbaţii, nu acordăm atenţie la ce se întâmplă atunci când apare o femeie cu un copil. Dar am descoperit că şi eu am ajuns ca, în conversaţiile cu prietenii mei, să vorbesc mult despre fiică-mea, ce face, unde am fost cu ea. Şi am devenit ca ăia pe care înainte îi ignoram când vorbeau numai despre copii.

A avea copii este o aventură, până la urmă. Nu ştii cum va fi cu unul, cu doi... Dar dacă îi faci din dragoste, n-are cum să iasă rău.

Eu nici nu ştiu când au trecut doi ani! Mă uit la ea şi parcă mai ieri ieşeam cu ea din maternitate. Acum începe să-şi formeze caracterul, începe să fie independentă, să vrea să facă ea singură unele lucruri, să nu o mai ajuţi, să nu-i mai arăţi. Mi se pare că se dezvoltă frumos şi că e şi feminină, dar şi foarte voluntară şi descurcăreaţă. E ghiduşă şi-mi place foarte mult că e aşa. Şi cred că, odată cu vârsta, va avea şi mai multă determinare decât am avut eu, de exemplu.

Iubi. Aşa au botezat-o pe bebeluşă copiii de la Atelierul de Muzică condus de Alina.

Am testat-o şi are ureche muzicală, deosebeşte ritmurile lente de cele alerte – o văd când dansează. Iar atunci când ne jucăm, încerc să-mi schimb tonalitatea vocii, iar ea îmi răspunde schimbându-şi şi ea tonalitatea. Deci e receptivă şi are ureche muzicală.

Am luat-o doar în vizită, nu şi la curs, dar îi place foarte mult.

Deocamdată nu, mai ales că nu poate să lege deocamdată o asemenea propoziţie.

Dar cred că şi pentru mine ar fi uşor ciudat s-o am la curs, pentru că nu ştiu dacă aş putea avea autoritate asupra ei aşa cum am faţă de alţi copii. O s-o mai iau din când în când să văd cum evoluează, dar n-o s-o forţez. Mi-ar plăcea să meargă pentru că muzica este o modalitate frumoasă de-a te dezvolta.

Mie mi-ar plăcea ca toţi copiii mei să facă parte din lumea asta, pentru că aş dori ca business-ul să rămână în familie, aşa cum a fost de la început.

O să vedem şi în funcţie de aptitudini. Nici n-o să-i forţăm să facă ceva, dar nici n-o să-i lăsăm de capul lor, pentru că fiecare copil trebuie şi îndrumat. Oricum, indiferent ce vor alege, că va fi muzică, design vestimentar sau orice altceva, trebuie să facă performanţă în domeniul pe care-l vor alege.

Alina: Oricum, până atunci, el zice că abia aşteaptă să-şi ia rucsacul în spate şi să plece doar ei doi într-o drumeţie.

Păi, este o mini-me şi nu numai că-mi seamănă la înfăţişare, ci şi la caracter. E foarte dezinvoltă, plimbăreaţă, îi place să iasă, cum îmi place şi mie, spre deosebire de Alina, căreia îi place mai mult confortul casei. Carolina de-abia aşteaptă să plecăm undeva, mai greu e s-o convingem să venim acasă, se lasă cu plânsete. Aşa făceam şi eu când eram mic.

Prima oară doare, a doua oară te obişnuieşti. (râde) Nu, mă uitam la prietenii mei care au băieţi şi nu au o relaţie aşa de frumoasă cum am eu cu Carolina. Relaţia tată-băiat cred că devine fructuoasă după 18 ani. Până atunci, e OK de la 4-5 ani până la 12 ani, după care devine conflictuală, odată cu teribilismul băiatului. Ceea ce e şi normal, pentru că cei doi sunt ca doi rivali, ca în natură, fiecare trebuie să domine un teritoriu. Iar băiatul are mereu tendinţa să-şi demonstreze independenţa. Cu fetele nu e aşa. Relaţia de tată-fată merge bine tot timpul, până când apare rivalul tatălui. Şi, iarăşi, e normal să apară, pentru că ăsta e cursul vieţii.

Da, aşa este. Eu îl văd când vine acasă şi se duce la ea să-i dea un pupic că e topit. Aşa că nu cred că a fost dezamăgit când a auzit că va avea tot fată. Sper doar să nu vrea să încercăm până iese băiat. (râde)

Eu am zis că vreau să avem trei copii minimum. Poate mai mulţi...

(citiţi continuare în noul număr al revistei "OK! România")

Foto: Sorin Stana; Make-up: Georgiana Moţoc, Abacademy.ro; Hair style: Mihaela David, Gett’s Artistic Team; stilist: Madena Pasăre; Vestimentaţie: Next, Red Valentino, Magazin Sport Couture, Alexandru Ciucu; mulţumim La Maison, b-dul dacia nr. 73, Bucureşti; Mulţumim Rawyal pentru prăjituri