Anamaria Ferentz: ”Iau în calcul adopţia”

America a schimbat-o to­tal. Nu ca înfăţişare, care a rămas surprinzător de fresh, ci la nivel mental. Căci, deşi reuşeşte să în­şele timpul cu aspectul său fizic, ceasul biologic ticăie la fel şi pentru ea. Până acum, s-a axat pe carieră, iar planul personal a căzut cumva pe plan secund. Acum, pentru că îşi împarte viaţa de un an şi jumăta­te cu iubitul ei american, Steve, Anamaria (42) parcă ar vrea să recupereze timpul şi să-şi clădească cât mai curând o familie, „căsătorită sau necăsătorită, cu copii înfiaţi sau nu“...

Pentru cât timp ai venit de data asta în România? Anamaria Am venit pentru o lună. Dar sunt o norocoasă, pentru că alţii vin pentru maximum două săptămâni. Am venit pentru ziua mea de naştere, Sărbători, munte... Am un program încărcat. Am zis că vin să mă relaxez, dar de unde?! Cel puţin, până acum, am dormit cam patru ore pe noapte. (zâmbeşte)

L-ai adus şi pe căţelul tău?

Nu. Căţelul meu a rămas, de data asta, aca­să. Când l-am adus acum trei ani, era mic, avea şase luni, era pe jumătate cât e acum, l-am adus în avion cu mine... Acum a rămas cu prietenul meu, în Chicago.

Deci, până la urmă, te-ai mutat în Chicago.

Da, până la urmă am făcut acest pas. Am ple­cat din California, din însoritul L.A., şi m-am mutat la Chicago, unde este atât de frig!

Dar este un oraş foarte frumos, un oraş al ar­tiştilor, sunt foarte multe studiouri de film şi locuri unde se cântă...

Tu cum stai cu cântările?

Muzica n-a dispărut niciodată din via­ţa mea. N-o să renunţ niciodată la ea, chiar dacă am alte drumuri, afaceri şi bani de făcut. E-adevărat că eu am început să fac imobili­are la New York, fac imobiliare şi la Chicago mai mult decât oriunde, pentru că sunt multe apartamente de închiriat acolo. Încă nu m-am apucat de vânzare/cumpărare, dar ăsta e următorul pas. Este ceea ce mi-aduce cei mai mulţi bani şi îmi permite să călătoresc. Dar continuu să cânt pentru co­munităţile de români, la festi­valuri, petreceri private (zile de naştere, nunţi, sfinţiri de biserici etc.). Festivalurile de acolo sunt absolut superbe, cu români care păstrează tradiţiile, care vin în port popular, mai ceva ca aici! Se gătesc tot felul de preparate româneşti, de la sarmale la gogoşi, mititei şi vin americanii şi toate naţiile care locuiesc în zonă şi cumpără. Aşa se face la toate festivalurile, şi la cel gre­cesc ,şi la cel italienesc, polonez ş.a.m.d.

Dar tu mănânci ceva la festivalurile astea?

Da, mănânc gogoşi, mămăligă cu brânză şi smântână, prăjituri...

Nu te cred! Nu se vede nimic!

Să ştii că mănânc foarte mult şi mănânc chiar mai mult decât orice cunoscut al meu, doar că mănânc foarte sănătos, ve­getarian şi asta mă ajută.

Mai sunt vegetarieni care n-arată la 40 de ani ca la 20, ca tine.

Am noroc de la natură. Şi bu­nicile mele erau la fel de slabe ca mine, deci e din neam. Plus că am arderile rapide. Şi, când merg, nu se ţine nimeni după mine!

Recent ai împlinit 42 de ani şi ţi-ai donat ziua de naştere.

Da. Este un lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna, să pot să ofer înapoi din ceea ce am primit. Eu zic că sunt o norocoasă că Dumnezeu mi-a oferit întotdeauna ce mi-am dorit, iar acum am ajuns la un stadiu de mulţumire personală în care dorinţele sunt legate mai mult de spiritual. De la americani am învăţat chestia asta cu „să dai înapoi“ şi am spus că ziua mea de naştere e o ocazie bună să fac o faptă bună. De obicei, eu nu dau pe­treceri mari de ziua mea, acum a fost a treia oară când am făcut-o. Mi-am dorit să-i am pe toţi alături, dar totodată am vrut ca invitaţii mei să facă un gest pentru o persoană care are nevoie de ajutor, adică în loc de cadou să facă o donaţie. Întâmplarea a făcut ca priete­na mea din România să-mi spună că fiica ei, care are 15 ani, face voluntariat prin spitale şi că a întâlnit o fetiţă în Spitalul Fundeni, al că­rei caz a impresionat-o. E vorba despre Ana Bucur, care are 13 ani şi suferă de cancer osos. În România, medicii au vrut să-i amputeze pi­ciorul, dar în Tel Aviv părinţii au descoperit o modalitate de a-i continua tratamentul fără amputare. Numai analizele şi tratamentele de până acum au fost 50.000 de euro! Ope­raţia de care are nevoie ajunge la 70.000 de euro, după care va avea nevoie de finanţare şi pentru tratamentul post-operator. Aşa că i-am rugat pe toţi invitaţii mei, dar şi pe fanii mei de pe Face­book şi Instagram să-i ofere un ajutor pe măsura posibilităţii lor, donând direct în contul bancar al părinţilor. Şi m-am bucurat că am putut participa şi eu cu puţin la binefacerea ei.

În afară de acest „să dai înapoi“, ce-ai mai învăţat din cultura americană, în cei şapte ani de şedere în Statele Unite?

Mereu am pus accent pe sănătate şi pe un stil de viaţă corect, dar acolo am început să fac yoga – ceea ce nu făcusem niciodată în România –, să meditez, să citesc cărţi despre dezvoltare personală, spirituală... Eu sunt de religie creştin-ortodoxă, dar sunt deschisă către spiritualitate, pot să mă duc în orice gen de biserică să mă rog la fel, pentru că Dumne­zeu este unul şi acelaşi, poţi să te rogi oriunde şi oricând şi cred că cel mai mult contează ac­ţiunile tale, ceea ce faci. Orice faptă bună pe care o faci din tot sufletul, aia laşi după tine.

Apropo de lăsat în urmă. Primul lucru la care se gândesc oamenii să lase în urmă sunt copiii. Ştiu că eşti foarte ataşată de copii şi chiar ai avut elevi de vârste mici la o şcoală de muzică...

Da, timp de un an am fost profesoară de muzică la o academie din California. Elevii mei au prins drag de mine şi mi-au spus că mă aş­teaptă să mă întorc. Am avut cursanţi de toate vârstele, de la cel mai mic, care avea 4 ani, la cel mai matur, o doamnă de peste 60 de ani. Era o şcoală privată, unde veneau pasionaţi de muzică sau oameni care aspirau la o carieră muzicală. Am avut elevă şi o domnişoară care voia să ajungă să cânte pe Broadway şi care avea nevoie să înveţe mişcare scenică. Iubesc copiii, întotdeauna am fost înconjurată de co­pii, am scris poveşti pentru copii şi încă mai scriu.

Mai ai speranţa că vei fi mămică?

Dar nu e vorba despre speranţă aici, ţine de mine. Şi consider că cel mai mare bine pe care l-aş putea face pe lumea asta ar fi să pot să cresc, să am grijă şi să educ copii care nu au părinţi.

Deci iei în calcul adopţia.

Da, iau în calcul adopţia. Ar fi fapta cea mai bună pe care aş putea s-o fac. Sunt atât de mulţi copii fără părinţi! Nu spun că ar trebui luată în calcul doar adopţia. Sunt de-acord cu orice vrea Dumnezeu să-mi ofere.

Iubitul tău american, Steve, ce spune?

El nu-şi doreşte copii. Este atât de legat de munca lui, încât consideră că un copil l-ar ţine din proiectele de viitor. El lucrează tot în domeniul imobiliar, e dezvoltator. E un om extraordinar şi l-am văzut cum se poartă cu copiii, toţi copiii prietenilor lui trag la el, îl iu­besc, el se joacă cu ei câteva ore, dar nu se vede în postura de tată.

Venind recent în ţară, cu siguranţă ai aflat de divorţul fostului tău soţ, Marcel Toader. Cum se face că tu nu te-ai recăsătorit de la momentul acela?

Pentru mine, căsătoria, ca şi procreerea, nu este o modă. Adică, dacă s-a căsătorit jumă­tate de planetă, nu trebuie s-o fac şi eu. Sau dacă au făcut toţi copii nu înseamnă că eu sunt defectă că nu fac copii. Nu! Sunt perfect sănătoasă şi nu mă simt defectă că nu sunt că­sătorită şi că nu am copii. Eu zic că un act este important dacă tu consideri că e aşa. Ţine de tine. Eu nu vreau să urmez niciun val, eu sunt eu, cu credinţele mele, cu drumul meu...

La concluzia asta a contribuit faptul că acum trăieşti într-un alt sistem?

Nu. Uite, eu niciodată nu m-am visat mirea­să şi nici n-am fost vreodată mireasă. Şi-ţi mai zic un secret: niciodată nu mi-a plăcut vreo rochie de mireasă. Mereu am spus: „E drăgu­ţă, dar aici ar fi trebuit să fie altfel...“ Adică ni­ciuna n-a fost perfectă. Probabil când voi găsi rochia de mireasă perfectă mă voi gândi şi la căsătorie.

Ţine de moment. Când simţi, poate să fie într-o secundă. Eu cred în nucleul familiei, dar cred mai mult în iubire şi respect. Nu cred că trebuie să mă căsătoresc ca să fiu împlinită.

Oricum, îl iubeşti suficient de mult pe Steve încât să laşi mult de la tine.

Eu am dat cam totul, da.

Primeşti la fel?

Primesc, da. Sunt iubită, sunt fericită. E-adevărat că suntem total diferiţi şi că încearcă să se acomodeze, să mă înţeleagă. N-are de­loc legătură cu partea artistică şi nu înţelege foarte multe lucruri, dar le acceptă.

După un an şi jumătate, normal e să se mai fi acomodat.

Nu încă. Uite, lui nu-i place să punem poze pe Facebook. Unii ar putea spune că am ceva de ascuns. N-am nimic de ascuns, el este cu mine tot timpul, dar pur şi simplu nu este ge­nul care să se expună. Este om de afaceri foar­te discret, foarte serios.

Dar înţelege celebritatea ta de aici?

Nu. Chiar mi-a spus, văzând pozele din Ro­mânia, că nu înţelege ce fac: „Păi, ai zis că te duci să te relaxezi şi să stai cu familia, de-aia ai plecat în România şi de-aia am rămas eu cu câinele.“

E prea mult pentru el expunerea ta de aici?

Cred că da.

Îl vei aduce aici?

Îşi doreşte să vadă România, pentru că a au­zit atât de multe lucruri, a văzut atâtea poze frumoase. Iar eu mereu îi povestesc despre România că avem cele mai frumoase locuri, că avem cea mai bună mâncare...

Îi găteşti?

Gătesc, dar noi mâncăm mai mult salate, legume în toate felurile. Îi place tot ce fac, a zis că gătesc extraordinar şi mereu glumeşte spunând că o să deschidă „Little Bacău“, pen­tru că eu sunt din Bacău.

Îi iei cu tine la festivalurile alea?

Nu, nu vine, pentru că el munceşte foarte mult şi până la ore imposibile. Până să mă mut cu el la Chicago, nu înţelegeam cum stă el la birou până la 11 seara. Dar chiar este la birou la 11 seara, dimineaţa pleacă foarte devreme, munceşte foarte mult. E workoholic, aici avem o problemă! Eu apreciez munca, apreciez oa­menii care muncesc să obţină ceva, şi eu am muncit toată viaţa, dar cred că trebuie să ai o măsură în toate.

Şi-atunci cum funcţionaţi în cuplu, cum e ciocnirea asta între un workoholic şi un artist?

Uite că am ajuns la o soluţie de mijloc şi suntem bine, chiar foarte bine. Şi avem fiecare spaţiul nostru. Eu dacă zic: „Azi e sfântul nu ştiu care, să ştii că mă duc să mă întâlnesc cu prietenele, că trebuie să sărbătoresc“, el ac­ceptă.

Prietenii lui cum te văd?

Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei, sunt nişte oameni extraordinari, toţi familişti cu copii, copiii lor mă iubesc şi toţi vor să stea cu mine. Ne facem timp să ne întâlnim, petrecem îm­preună de zilele importante gen Ziua Inde­pendenţei, Thanksgiving, Crăciun, Paşte...

Şi fix de sărbătorile astea ai lipsit.

Da.

Nu-mi spune că el a fost la birou!

Ba cred că da.

L-am întrebat: „Ai făcut şi tu un brad?“, „Nu“. A trecut pe la prieteni şi cam atât.

Vii tot mai rar în România şi trebuie să te întreb cum vezi tu viaţa ta derulându-se în următorii cinci ani, să zicem.

Îmi doresc să ajung la o independenţă fi­nanciară care să-mi permită să călătoresc prin lume, dar nu ca simplu turist, ci ca voluntar, să ajut cât mai multă lume, de la copii, la bă­trâni, la refugiaţi... Îmi doresc să-mi întemeiez o familie, căsătorită sau necăsătorită, cu copii înfiaţi sau nu. Pot să fiu fericită şi singură, dar cred că cel mai frumos este să ai în jurul tău oameni pe care să-i faci fericiţi şi care, la rân­dul lor, să aducă un aport la fericirea ta. Să ai acolo în casă nişte copii pe care i-ai luat de undeva de unde nu ştiau ce e aia mamă, tată şi le-ai adus zâmbetul pe chip înseamnă că ţi-ai îndeplinit menirea pe lumea asta. Mă gândesc

Îl vei aduce aici? Îşi doreşte să vadă România, pentru că a au­zit atât de multe lucruri, a văzut atâtea poze frumoase. Iar eu mereu îi povestesc despre România că avem cele mai frumoase locuri, că avem cea mai bună mâncare...

Îi găteşti? Gătesc, dar noi mâncăm mai mult salate, legume în toate felurile. Îi place tot ce fac, a zis că gătesc extraordinar şi mereu glumeşte spunând că o să deschidă „Little Bacău“, pen­tru că eu sunt din Bacău. (râde)

Îi iei cu tine la festivalurile alea? Nu, nu vine, pentru că el munceşte foarte mult şi până la ore imposibile. Până să mă mut cu el la Chicago, nu înţelegeam cum stă el la birou până la 11 seara. Dar chiar este la birou la 11 seara, dimineaţa pleacă foarte devreme, munceşte foarte mult. E workoholic, aici avem o problemă! Eu apreciez munca, apreciez oa­menii care muncesc să obţină ceva, şi eu am muncit toată viaţa, dar cred că trebuie să ai o măsură în toate.

Şi-atunci cum funcţionaţi în cuplu, cum e ciocnirea asta între un workoholic şi un artist? Uite că am ajuns la o soluţie de mijloc şi suntem bine, chiar foarte bine. Şi avem fiecare spaţiul nostru. Eu dacă zic: „Azi e sfântul nu ştiu care, să ştii că mă duc să mă întâlnesc cu prietenele, că trebuie să sărbătoresc“, el ac­ceptă.

Prietenii lui cum te văd? Mă iubesc. Şi eu îi iubesc pe ei, sunt nişte oameni extraordinari, toţi familişti cu copii, copiii lor mă iubesc şi toţi vor să stea cu mine. Ne facem timp să ne întâlnim, petrecem îm­preună de zilele importante gen Ziua Inde­pendenţei, Thanksgiving, Crăciun, Paşte...

Şi fix de sărbătorile astea ai lipsit. Da.

Nu-mi spune că el a fost la birou! Ba cred că da. (râde) L-am întrebat: „Ai făcut şi tu un brad?“, „Nu“. A trecut pe la prieteni şi cam atât.

Îmi doresc să ajung la o independenţă fi­nanciară care să-mi permită să călătoresc prin lume, dar nu ca simplu turist, ci ca voluntar, să ajut cât mai multă lume, de la copii, la bă­trâni, la refugiaţi... Îmi doresc să-mi întemeiez o familie, căsătorită sau necăsătorită, cu copii înfiaţi sau nu. Pot să fiu fericită şi singură, dar cred că cel mai frumos este să ai în jurul tău oameni pe care să-i faci fericiţi şi care, la rân­dul lor, să aducă un aport la fericirea ta. Să ai acolo în casă nişte copii pe care i-ai luat de undeva de unde nu ştiau ce e aia mamă, tată şi le-ai adus zâmbetul pe chip înseamnă că ţi-ai îndeplinit menirea pe lumea asta. Mă gândesc din ce în ce mai mult la asta! Procesul adop­ţiei este unul dificil şi în România, dar acolo e aproape spre imposibil. Dar ştiu că undeva, cândva se va întâmpla. Atât de mult îmi doresc, încât unde voi putea înfia, acolo o voi face. Nu am preferinţe nici de culoare, nici de ţară, nici de religie, de nimic. Pur şi simplu, o să iau de unde o să pot să iau. Profesional, îmi doresc să scot muzică bună, să scriu în continuare, să public cărticica pe care am scris-o deja şi pe care vreau să o tipăresc într-o ediţie bilingvă, şi în română, şi în engleză – e foarte frumoasă şi cu mesaj: „Dacă crezi în miracole, ele se pot întâmpla“ − ideea mi-a venit călătorind în Ca­lifornia pe Pacific Highway, cea mai frumoasă autostradă care te duce de la nord la sud pe toată coasta, e ceva de vis, cu nişte copaci mai deosebiţi, ceea ce am exploatat în cartea mea. Iar eu chiar cred în miracole!

foto: Sorin Stana; stilist: Madena; vestimentaţie: Iza Van Dee, Aldo, Karen Millen; locaţie: mulţumim Hala cu Flori, str. Popa Nan, nr. 82, Bucureşti.