Andreea Raicu: „Îi mulţumesc lui D-zeu că n-am primit un copil până acum, n-aş fi ştiut să-l cresc“
Cu şase ani în urmă făceam un interviu cu cealaltă Andreea. Foarte încarcerată în ideea de a nu spune lucruri interpretabile. Cuprinsă cumva de panica de a nu greşi în public. Păşind spre răspunsuri ca un acrobat pe o sârmă subţire. Să ne temem de trecerea anilor doar în măsura în care nu ne aduc nimic în plus. Andreea e un pic altfel, ca să limitez proporţiile, iar acesta este un interviu exclusiv cu noua Andreea Raicu.
Au trecut ceva ani de la interviul precedent. Te temi te trecerea anilor?
Andreea Un lucru pe care l-am învăţat şi care mă ajută mult în viaţă este acceptarea. Ne e greu să acceptăm lucruri. Dar odată ce-o facem, ele se întâmplă mai uşor. Cum ar fi să n-accept că trece timpul? Pentru mine e important să accept că trece şi să mă adaptez anilor şi situaţiilor pe care mi le aduce viaţa. E un proiect pe care-l dezvoltăm acum cu întrebări şi una dintre ele este: „Ce vârstă ai şti că ai, dacă n-ai şti câţi ani ai?“. Mie, prima vârstă care mi-a venit în minte a fost 25.
E ceva indecent în a întreba o femeie câţi ani are, nu?
Pentru mine, nu. Eu mi-am acceptat vârsta. De ce-ar fi indecent?
Apropo de numărarea anilor. 20 de ani de televiziune. Ne oprim din numărătoare?
Nu am idei fixe. După cum ţi-am spus, nu mă ţin de lucruri. Dacă se va-ntâmpla să existe un proiect care să rezoneze cu cine sunt eu acum, mă voi întoarce. Dacă nu, nu.
Te-ai săturat de celebritate?
Ce înseamnă să te saturi de celebritate?
Să-ţi fi ajuns, să-ţi placă să nu mai fii recunoscută pe stradă.
Eu nu mai ştiu cum e să fii altfel. Revin la prima ta întrebare. Are legătură cu acceptarea, am acceptat că aşa sunt eu.
Mă duc către început. Când ai înţeles prima dată că eşti celebră?
Când am început Ora 7, bună dimineaţa!, la Pro TV, cu Andi Moisescu. Fiind în fiecare dimineaţă acolo două ore, într-un moment în care Pro TV inventase star sistem-ul, când ieşeai pe stradă era ceva incredibil. Am intrat pe post pe 1 aprilie. După două săptămâni a fost Paştele. Obişnuiam să merg la biserica din cartierul în care locuiam atunci şi-mi aduc aminte că s-au strâns atât de mulţi oameni în biserică lângă mine, încât m-a şocat efectiv. Era aceeaşi biserică, erau aceiaşi oameni, dar dintr-o dată era diferit.
Atunci ai înţeles că viaţa a devenit mai complicată.
Nu ştiu dacă mai complicată. Viaţa devenise altfel. Sigur, era flatant...
Sunt multe fete care privesc cu admiraţie acum spre tine şi-şi propun să devină celebre. Ce le-ai spune?
Eu nu mi-am dorit să fiu celebră, pentru că nu ştiam ce înseamnă să fii celebră, s-a întâmplat. Le-aş propune să se întrebe pentru ce vor asta. Dacă vrei pentru motivele greşite, mai bine renunţi.
Poate că vor să aibă o viaţă frumoasă. Că aşa par lucrurile, cel puţin din reviste. Vieţile celebrităţilor par frumoase.
Sunt proiecţii pe care oamenii şi le fac. Depinde care sunt dorinţele tale. Noi credem că banii şi celebritatea îţi rezolvă viaţa. E o greşeală.
De ce?
Pot să-ţi spun că am avut perioade cu foarte mulţi bani, în care am fost extrem de nefericită. Şi perioade în care n-am avut atât de mulţi bani, dar eram mai fericită. Cumva, viaţa mea se împarte în două: înainte şi după ce am vizitat India. Marketingul te învaţă despre lista lucrurilor pe care trebuie să le dobândeşti ca să fii fericit. Şi o viaţă alergi după ele. Şi ce se întâmplă când constaţi că avându-le nu eşti fericit?
Vezi alte lucruri pe care trebuie să le achiziţionezi.
Exact! Te epuizează tot parcursul acesta. Şi aici vine acceptarea. Trebuie să înţelegi ce-ţi aduce fericirea. Eu ţin nişte cursuri de „mindfulness“. În fiecare săptămână dau câte o temă. Într-una dintre săptămâni am pus această întrebare: „Cine eşti tu?“. Mi s-a spus că a fost cea mai grea temă. Cine eşti tu, când dai într-o parte tot, job, copii sau maşină? Cu ce te identifici?
Cine eşti tu când nu te vede nimeni?
Eram în aceeaşi situaţie. Mă gândeam că dacă nu mai fac televiziune, altceva nu-mi place sau altceva nu ştiu să fac. Când am făcut un pas în spate şi n-am mai facut televiziune, cu toţii îmi plângeau de milă.
E un fel de prizonierat în care ajungi când eşti vedetă. Eşti „condamnată“ la succes.
Dar ce înseamnă succes?
Înseamnă apreciere, aprecierea mulţimii.
Şi dacă nu ai aprecierea ta?
Păi, nu sunt corelate?
Nu. Pentru că poţi face ceva ce place celorlalţi, dar nu-ţi face ţie plăcere. Mulţi oameni sunt intraţi în jocul ăsta. Succesul, din punctul meu de vedere, e atunci când ai viaţa pe care ţi-o doreşti, făcând lucrurile care-ţi fac plăcere.
Te întreb atunci iar: cine eşti când nu te vede nimeni?
Sunt un om normal, căruia îi place să petreacă timp cu el.
Aici dezamăgeşti.
Dezamăgesc?!
Păi, cum să fii un om normal? Tu trebuie să fii un om complex. Trebuie să fii glamouroasă şi flamboaiantă.
Sunt în funcţie de situaţiile pe care vreau să mi le creez.
Dar acasă eşti un om simplu.
Şi-mi plac lucrurile simple. Îmi place să stau singură. Sunt momentele în care mă încarc. Noi nu ştim să stăm singuri. Eu aşa eram, mă speria singurătatea groaznic. Singurătatea nu înseamnă că n-aş fi într-un cuplu. Chiar dacă eşti într-un cuplu, ai nevoie de momentele tale de singurătate. Acelea sunt momentele în care te conectezi la tine. E foarte important să stai de vorbă şi cu tine, nu doar cu ceilalţi.
Pari genul care într-un cuplu e greu de mulţumit. Căruia nu-i convine nimic.
Asta e o proiecţie a ta. Ia spune-mi, de ce?
Ai o personalitate exigentă, eşti atentă la detalii. Mă gândeam cum ar arăta bărbatul care ar reuşi să stea lângă tine. Pare trecut prin toate exigenţele lumii.
Nu mă întrebi, dar îţi spun: ştii ce admir cel mai tare la un bărbat? Admir capacitatea lui de a fi cine este. De a nu încerca să fie altcineva. Tocmai din motivul pe care tu l-ai spus, că trebuie să fii într-un anumit fel când te întâlneşti cu Andreea Raicu. Cei mai mulţi bărbaţi încearcă să fie într-un fel. Şi atunci devin foarte rigizi. Şi pentru mine acesta este un „turn off“ imens.
Ce paradox.
Exact! Pentru că ei vor să pară într-un anumit fel. Pentru mine tocmai asta e problema. Eu când mă întâlnesc cu cineva, sunt directă şi sinceră. Şi râd. Dar sunt directă, lucru care poate speria foarte multă lume.
O femeie directă e o femeie care sperie, da. Ce să mai discutăm...
Aşa sunt. Pentru mine, lucrurile importante, atât la o femeie, cât şi la un bărbat, sunt vulnerabilitatea şi autenticitatea. Să nu încerci să-mi pari altcineva.
Autenticitatea am înţeles. Dar vulnerabilitatea?
Cumva, în societatea modernă în care ne aflăm, suntem crescuţi cu ideea că trebuie să fim foarte puternici. Şi atunci nu putem spune că nu putem. Am învăţat să spun şi că nu pot. Pentru mine, un om vulnerabil nu e un om slab.
Atunci să te vulnerabilizez. Zi-mi un eşec mare al tău.
Eu nu am eşecuri, am lecţii din care învăţ. Aş vrea să-ţi arăt ceva, dar nu pot. Mi-am tatuat un lucru pe corp care spune aşa: „Trust, let go, existence never makes mistakes“.
Şi l-ai tatuat, deci, într-un loc la care are acces o singură persoană. Deci îi spui lui?
Nu, n-are nicio legătură. E un reminder pentru mine. În momentul în care ţii de lucruri, ele nu se întâmplă.
Uită-te şi tu, că stăm de vorbă de jumătate de oră şi pari exact ca-n proiecţia mea.
Practic, cum?
Foarte complexă. Zici tu că apreciezi simplitatea, dar lucrurile sunt foarte complexe din ce vorbim. Mă gândesc în continuare câte are de înţeles acel bărbat. Nu eşti prea confortabilă. Tu vrei să înţelegi tot ce ţi se întâmplă.
Nu-mi mai pun întrebări despre ce mi se întâmplă. Sunt oameni cărora li se întâmplă ceva, te întâlneşti apoi cu ei peste cinci zile şi-ţi vorbesc despre acelaşi lucru. Momentul de acum cinci zile a trecut.
La 18 ani cine voiai să fii?
Nu-mi aduc aminte, nu ştiam multe. Mi se părea că-i drăguţ la televizor, dar, cumva, asta pentru că nu ştiam să fac altceva.
Asta te făcea vulnerabilă.
Nu, asta mă făcea să n-am încredere în mine. Şi n-aveam. Deloc! Ce vedeai era iar o proiecţie a ta. Aceea era zona mea de confort. Acum îmi place să merg unde-mi este frică. Am muncit mult să scap de frici. Dacă făceam o greşeală în direct, mă biciuiam o săptămână. Cu timpul am învăţat că e OK să mai şi greşeşti, că e în regulă să nu fie totul perfect. E OK să te fotografieze paparazzi şi să ai cearcăne…
A fost un mare capitol ăsta: „Cum arată Andreea nemachiată!“. Era un fel de demitizare a ta.
Exact! E dorinţa de a spune „nu e aşa frumoasă“. Te poziţionează inferior faţă de un om care arată bine. Fiecare are calităţile lui.
Şi te-a deranjat atunci, înţeleg…
Foarte tare! Până când am lucrat la mine şi am înţeles că e OK să fii aşa. Când mă hăituiau toţi paparazzi, m-am trezit într-o dimineaţă nemachiată, mi-am făcut o poză şi am pus-o pe Instagram. „Aşa arăt dimineaţa“. Şi s-a terminat. Este o mare minciună ce arată revistele. E evident că există femei frumoase şi e o bază de la care construieşti, dar perfecţiunea aceea nu e tot timpul. Nu ne trezim aşa dimineaţa.
Dezamăgitor…
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat în India e cum vin dezamăgirile noastre. Vin din poza pe care am creat-o în copilărie despre viaţă. Realitatea nu se va potrivi niciodată cu acea poză. Noi avem o idee despre cum ar trebui să arate fericirea.
E din filmul Vanilla Sky. Tom Cruise şi-a creat o realitate din imaginile idilice cu care a copilărit. O poză cu o familie ideală.
Exact! Eu aveam o poză a vieţii cum trebuie să arate. Pe măsură ce trecea timpul şi viaţa nu era cea din poză, deveneam tot mai frustrată. Mai venea şi presiunea societăţii care semnala că la 30 de ani nu m-am măritat şi n-am făcut un copil. Groaznic! Atenţia mea era concentrată pe ceea ce nu am, pe nereuşite. Şi atunci nu vedeam cele 100 de lucruri reuşite în viaţa mea, atentă la doar două nereuşite: eram nemăritată şi nu făcusem un copil. Nu mă bucuram că am o familie minunată, am prieteni frumoşi, că am un job în care fac ce-mi place. Avem o capacitate extraordinară de a ne crea scenarii.
Tu n-ai niciun scenariu?
N-am niciunul. În fiecare dimineaţă îi spun două lucruri lui Dumnezeu: „Îţi mulţumesc pentru o nouă zi şi te rog ajută-mă să rămân deschisă la lucrurile pe care are viaţa să mi le ofere“.
Toată femeile pleacă în fiecare zi cu gândul că vor să fie sau că sunt mame. Femeile vor să devină mame. Tu n-ai acest gând în minte?
Este o dorinţă, dar nu este scopul vieţii mele. Şi sunt ferm convinsă că atunci când voi avea contextul potrivit se va întâmpla. Când faci un copil, nu-l faci pentru că aşa trebuie, că-ţi cere societatea. Sau că trece timpul şi n-ai să mai poţi să-l faci. Multe femei sunt aşa: „Mă simt neîmplinită, trebuie să fac un copil“. Sau: „Căsătoria mea nu merge, trebuie să facem un copil“.
Da, pare un „remediu“.
Un copil îl faci când simţi. Copilul nu-l fac pentru mine, ci-l fac pentru el.
Pentru el, pentru copil zici.
Da. Trebuie să-i ofer lucrurile de care are nevoie. Şi de un mediu stabil. În primul rând, trebuie să fii echilibrat tu, ca om, înainte. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am primit un copil până acum, n-aş fi ştiut să-l cresc. Aş fi avut multe frici, tot felul de complexe şi lucruri pe care le-am moştenit. Cred că acum aş putea să-l cresc într-un mod liber, aşa încât să se poată dezvolta singur fără să aibă ideile şi condiţionările mele.
Şi aici vine întrebarea aceea tabloidă: există „el“, cel care reprezintă contextul, cel care să fie tatăl copilului?
Nu e doar el contextul, dar e un element important, da.
Păi şi este?
Aşa ai terminat interviul şi data trecută. (râde) Prefer să nu vorbesc despre asta.
Aşa ai terminat şi interviul data trecută.
(
) Nu-i adevărat.
Remarc faţă de data trecută că eşti mult mai comunicativă.
Da, pentru că acum nu mă mai sperie nimic. Poţi să mă întrebi orice. Nu mai am spaima întrebărilor care mă pun într-o lumină proastă. Am încredere în mine.
Plus că fiecare persoană publică are nişte vulnerabilităţi în public.
Nu mai am niciuna. Poţi să mă întrebi orice.
Stai să mă gândesc.
Întreabă-mă!
Nu te întreb.
Dar întreabă-mă. Am ajuns la maturitatea la care trebuie să fac faţă oricărei situaţii ivite. Şi crede-mă că au apărut în viaţa mea situaţii mult mai complicate decât nişte întrebări.
Atunci chiar te întreb. Tu fiind o femeie frumoasă, importantă…
Ce înseamnă importantă?
Relevantă pentru mase mari de oameni. Erai bănuită de mercantilism în relaţiile pe care le aveai. Te-am enervat?
Nu. De ce să mă enervez?
Păi, nu mai zâmbeşti.
Încerc să-mi dau seama la ce te referi. Vrei să spui materialistă?
Ai avut o perioadă în care ai fost aşa?
Am o carieră de 20 de ani în care am câştigat foarte mulţi bani. Există preconcepţia că femeile frumoase nu muncesc şi aşteaptă să primească bani de la alţii. Eu muncesc de la 16 ani. Îmi aduc aminte când am primit primul salariu de la ProTV şi m-am uitat pe foaie, am rămas şocată.
Erau mulţi?
Da, erau mulţi şi nu-mi venea să cred. Aveam 19 ani. De ce ar fi trebuit să fiu cu cineva pentru asta când eu întotdeauna am câştigat banii mei şi nu puţini? Pe lângă contractele de televiziune, făceam foarte multe contracte de publicitate. Mă amuza la un moment dat când se făceau speculaţii legate de aceste câştiguri. Foarte mulţi ani am avut un contract mare cu o companie. Se făceau pronosticuri legate de cât de mulţi bani câştigam în contractul respectiv. Atunci mi-am dat seama că oamenii n-au dimensiunea unui contract. Nu erau nici 10% din banii pe care-i câştigam. Nu am făcut niciodată compromisuri de acest gen. Am fost crescută cu nişte valori clare despre corectitudine. Aveam o vorbă care mi-a plăcut mereu: succesul bazat pe compromisuri nu valorează nimic. Cred foarte clar că atunci când obţii lucruri aşa, nu-ţi cunoşti valoarea. Şi eu vreau câştig în funcţie de valoarea şi pregătirea mea, pentru că altfel nu mă bucur. Eu mă bucur enorm când lucrez la un proiect. Poţi să le întrebi pe fete, ne bucurăm atât de tare şi am muncit zi şi noapte pentru el. Îmi place să mă bucur de munca mea.
Când te priveşti în oglinda aceea de acasă…
Să spun: „I made it!“.
Foto: andreearaicu.ro/oltin dogaru & alexandru roşieanu
