Anna Lesko: ”Trăiesc în prezent o relaţie foarte frumoasă”

Celebra artistă ne-a primit la ea acasă şi ne-a povestit despre viaţa ei, despre unde a ajuns şi, mai ales, cum a ajuns.

Are ceva vioi şi rusesc în felul ei de-a fi. Anna Lesko trăieşte artistic. E înconjurată de ta­blouri, picturi ale sale. Şi vorbim aici doar despre tablouri. Viaţa ei întreagă e un an­samblu de culori puse cap la cap, ca în mo­mentul în care faci un pas în spate să vezi tabloul mai în ansamblu, să te uiţi, să zâmbeşti şi să-ţi placă. Aşa­dar, Anna Lesko, la ea acasă, în propriul tablou.

Cum erai, Anna, când ai venit în România şi cum eşti acum?

Anna Ce grea e întrebarea. Sunt schimbată. Când am venit în Ro­mânia aveam 18 ani aproape. Am început şcoala aici. Am făcut Facultatea de Drept. Asta m-a ajutat mult să mă integrez. Să învăţ limba română. N-o ştiam când am venit.

Păi şi voiai să ajungi avocată sau voiai să devii celebră?

Celebră, nu. Am început cu şcoală, dar nu mă vedeam avocată. Apoi mi s-a deschis apetitul acesta. Am avut o profesoară bună, se numeşte Ela Manolescu. Ea a venit cu două dicţionare, eu cu unul. Ea m-a învăţat să vorbesc româneşte.

Dar e acest obicei al celor din Republica Moldova de a-şi dori să vină în România.

Mai nou. Înainte nu-şi doreau, cel puţin în perioada în care am ajuns eu aici. Chişinăul era împărţit între ruşi şi moldoveni. Eu eram dintre ruşi.

Şi de ce ai venit la Bucureşti şi nu te-ai dus la Moscova?

M-am tot întrebat şi eu de ce m-a adus destinul aici...

Odată ajunsă aici, la un moment dat ai început să cânţi. Simţi că lui Irinel Columbeanu îi eşti datoare? Aşa mi-a rămas în minte, că el te-a promovat la început.

Nu, nu simt deloc asta. Şi nu-mi place să fiu ipocrită. Mă ener­vează oamenii care se străduiesc să transmită un gând bun, dar gândesc altfel. Nu-mi plac oamenii ipocriţi. Astăzi ceea ce sunt se datorează mie, bunului Dumnezeu, părinţilor şi câtorva prieteni. E adevărat, cândva el a reprezentat o rampă de lansare. Cu toţii am avut aşa ceva. Un prieten care te-a inspirat, o mamă care a insistat. Acesta a fost rolul lui. Dar, pe de altă parte, eu am muncit şi muncesc. El a avut o oportunitate şi mi-a deschis un drum.

El ţi-a dat ideea să cânţi sau cum s-a întâmplat?

Nu, nu, nu! A luat viaţă ideea asta odată cu noi, cu cercurile de oameni în care eram. Mi-au spus mulţi că, per total, aş putea să formez un produs bun. Că şi asta contează, nu doar cum cânţi, ci ce poţi să transmiţi. Ce poţi să transmiţi pe scenă, în poze, într-un interviu şi tot aşa. Toate aceste detalii formează un buchet pe care-l miroşi şi-ţi place. Aşa s-au găsit oameni care să mă sfă­tuiască pe parcurs. Şi mi-am dezvoltat latura aceasta artistică. Oricum, mama cântă, tata cântă, nu profesionist, cum e familia tatălui copilului meu, familia lui Adrian. Ei au conservatoare fă­cute. În familia mea e mai mult o pasiune. Oricum, la Chişinău toată lumea cântă.

Am văzut la „Vocea României“.

Da, păi stau la masă şi odată încep să cânte. E o mare veselie. În spiritul acesta am fost crescută. Mama era şi cu croitoria şi m-a atras şi asta. Ai mei au avut o cooperativă şi de mici ne-au îndrumat, pe mine şi pe sora mea, să coasem şi să ne facem haine. Am crescut cu latura aceasta creativă. De la mama mi-am însuşit foarte multe în direcţia asta.

Şi pictatul l-ai învăţat de la maestrul Sabin Bălaşa.

Da, dar să ştii că de pictat a pictat bunicul meu şi de mică aveam obiceiul să-l pictez pe tata. Aveam casa plină de portrete ale lui. Nu-mi explic de ce.

Deci, într-un final, ai reuşit să te adaptezi.

În România, după ce am plecat de la ai mei, eram uşor com­plexată din cauza limbii. Fetele mă urau foarte tare şi băieţii erau foarte drăguţi.

Câţi ani au trecut de atunci?

Păi, am 37 şi asta se întâmpla la 18 ani. Fă tu calculul.

Mai rar o femeie să-ţi spună câţi ani are fără să respire. N-ai problema asta.

N-o am. Deocamdată n-o am. Nu mi se pare că e o vârstă prea înaintată.

Niciodată nu e prea înaintată.

Nu ştiu, n-am problema asta deocamdată, dar nu se ştie. Fe­meile, psihologic vorbind, au momente. Nu ştiu după 40 de ani ce se întâmplă.

Şi practic construieşti pe aceste două pasiuni, pe muzică şi pictură. Care este cel mai mare preţ pe care l-ai obţinut pe un tablou?

E un pic mai complicat. De exemplu, pictura aceasta din living reprezintă o furtună a florilor. Nu ştiu la cât aş estima-o şi câţi bani aş accepta pe ea.

Parcă nici nu-ţi vine s-o vinzi...

Nu-ţi vine. Dacă nu-ţi câştigi existenţa din pictură, e un chin să-ţi înstrăinezi o lucrare.

Toate picturile de aici sunt pictate de tine?

Da. Am făcut cadouri picturi unor buni prieteni. M-am despăr­ţit greu de ele. Sunt zămislite de tine.

Apropo de zămislit. Te-a inspirat în vreun fel naşterea copilului?

Am pictat şi încă e în stadiul de proiect. Sunt flori, nu mă între­ba de ce. Fiecare floare cu personalitatea ei. Am mai pictat sfere cât am fost gravidă şi am suportat mirosurile. Nu le-am terminat încă, dar fiecare pictor are ritmul lui.

Noi, toţi, bărbaţii care am privit cu admiraţie spre Anna Lesko, ne-am întrebat cum va fi cel care va rămâne în mintea şi sufletui ei. Ce caracteristici va avea, ce calităţi, cum este omul acesta?

Eu sunt de părere că nimic nu este bătut în cuie. Trăiesc în prezent o relaţie foarte frumoasă, plină de sentimente bune şi mai puţin bune. Aşa este într-o relaţie. Te mai şi lupţi. N-am visat niciodată la un bărbat cum este, să zicem, Adrian. El n-a fost un

 criteriu, să spun că el e ceea ce am căutat.

E ca la tablou, nu-ţi explici.

Nu-ţi explici, deşi partenerii pe care i-am avut în trecut n-au nicio legătură între ei. N-au o continu­itate. Sunt complet diferiţi. Şi ca vârstă, şi ca estetică, şi ca domenii. Asta mă face să cred că n-am căutat niciodată o tipologie de bărbat. Aşa s-a întâmplat, aşa a fost să fie, să ne întâlnim şi să existe acest ceva. Des­pre Adrian vom vorbi foarte puţin, ca să nu am discuţii pe tema asta. Nu-i place deloc să se vorbească despre el.

Nici dacă se vorbeşte de bine?

Nici măcar. Chiar dacă trăim îm­preună de mulţi ani, nu se poate obişnui cu expunerea asta. E un om căruia îi place să stea în umbră. Mie mi se pare foarte masculină atitudi­nea asta.

El cu ce se ocupă?

Cu muzica. Compune şi cântă la vioară. A terminat şcoli muzicale, deci este chiar un muzician, spre deosebire de mine, care n-am făcut studii de specialitate.

Şi nu priveşte cu suspiciune la tipul de muzică pe care-l cânţi?

Nu, el e mai cool aşa. Şi cei din familia lui Adrian au multe conser­vatoare făcute, de la Moscova până la New York.

Ce aveai în gând când l-ai cunoscut pe Adrian?

De când l-am cunoscut am ştiut că el va fi tatăl copilului meu. Asta este foarte bizar.

L-ai şi anunţat despre asta când l-ai cunoscut?

(râde) Nu. Dar dacă stai şi explici asta în faţa unui psiholog sigur are o explicaţie. Dar nu cred că trebuie să fim călăuziţi tot timpul de aceste răspunsuri. Îmi place să ştiu că există şi lucruri inexplicabile.

Adică există Dumnezeu.

Da. Şi aşa am ştiut că el va fi. Trăiesc o rela­ţie foarte frumoasă şi sănătoasă. Sinceră. Sunt momente când nu ne potrivim îngrozitor, când nu înţelegem de ce ne-am uitat unul la altul, dar e ceva foarte firesc. Eu nu cred în basme­le astea: „Sunt aşa de potriviţi tot timpul“. Şi cred că ăsta e adevărul, că lucrurile nu sunt cum scrie în cărţi sau cum se povesteşte pe la televizor. Nu-mi pot subestima inteligenţa în aşa fel încât să cred că suntem perfecţi unii pentru ceilalţi, că am fi sortiţi. Nici în asta nu cred.

Ar fi fost plictisitor să mergi doar pe o linie dreaptă, Anna...

Păi, de aceea cred că aşa cum suntem noi creative şi Dumnezeu e creativ cu noi. Nu am o voce perfectă, dar îmi place, simt, am un timbru. Oricât de răutăcios ai fi, am anumite calităţi pe care nu mi le poţi nega.

Te-a schimbat celebritatea, Anna?

Nu cred. Poate dacă m-ar fi schimbat în rău, aş fi avut amendamente din partea prietenilor. De exemplu, Alexandra, cea cu care am des­chis acum business cu restaurantul, mi-ar fi spus. Suntem prietene de aproape 20 de ani.

Şi e bine că aţi deschis un business împreună? Să nu vă certaţi acum.

I-am spus de mult, de când căutam să facem ceva împreună. Şi ştiu şi de ce. Pentru că Tinu Sebeşeanu, soţul ei, e un guru al restaurante­lor din Bucureşti. Mie domeniul acesta îmi este cunoscut doar pentru că-mi place să gătesc.

Îmi pare rău să aud că găteşti.

Dar să ştii că şi Adrian găteşte foarte gustos, dar nu recunoaşte. E ca un ratatouille, miroase mâncarea într-un fel şi remarcă apoi că n-are coriandru. Le potriveşte mai întâi în minte, că l-am întrebat cum face.

Şi eşti mamă, Anna. Ce e greu şi ce e bine?

Sunt mamă de doi copii. Am cre­zut că voi fi doar mamă pentru Adam şi că voi avea acest rol. Doar că lucrurile s-au schimbat foarte tare. Am acum mai multe roluri în viaţa mea. Nu mă aşteptam. Nu mi-a spus nimeni despre asta, singură am observat. Ştii cum e? În dormitor, Adam n-a mai vrut să doarmă mult timp în pătuţul lui. Îşi prindea picio­ruşele în el, urla, ţipa, nu-i plăcea. L-am scos şi am pus o extensie pa­tului nostru. Avem un pat jos, japo­nez. Am gândit un set up anume. Şi acum Adam doarme pe toată supra­faţa, nu înţeleg cum poate. Sunt co­pii care dorm cum îi pui. Nu, Adam doarme peste tot. Şi acum, uite-mă pe mine cum fac un slalom printre perne să ajung la Adrian. Stau un pic şi mă strigă Adam: „Mama!“. Şi uite-mă pe mine când îmi spun: „E obosi­tor“! Trebuie neapărat să fiu atentă şi într-o parte, şi-n alta. Neapărat! Altfel rişti să-i pierzi pe amândoi. Primeşti reproşuri din ambele părţi: „Cum rămâne cu noi?“ şi în partea cealaltă: „Nu, că mama e a mea“.

Deci nu e uşoară viaţa.

Ţi-am zis aşa, latura cea mai dră­guţă, că în viaţa de zi cu zi sunt şi altele, poate mult mai dure. Sunt tot felul de reproşuri pentru că bărbatul este în acea postură din care obser­vă mai repede schimbările faţă de femeie. Femeia e în mai multe roluri şi în dinamica asta are senzaţia că le face pe toate bine. Încerci, dar nu poţi. Şi trebuie să te linişteşti şi să te împarţi.

Şi n-aveţi, cum au oamenii în viaţă, bone?

N-avem din mai multe motive. De exemplu, Adam n-ar vorbi limba rusă dacă nu i-aş fi vor­bit eu. Dacă am o bonă care stă cu Adam toa­tă ziua, care mai e relaţia lui cu mine? Care e relaţia între tată şi fiu, dacă nu-l luăm cu noi? E important să petreci timp cu copilul tău, să împrumute din felul tău de a fi, nu al bonei.

Sper că nu vrei să ai un copil perfect, Anna.

Nicidecum. Dar e foarte important să ştii că ei, copiii, sunt o coală albă, tu o umpli.

Tu o pictezi. E ca un tablou, măcar să ne propunem să iasă bine.

Exact! Nu vreau să fie perfect, dar vreau să primească lucruri corecte, cum am primit şi noi de la părinţii noştri. Se va strica tabloul, e clar. Dar baza lui să iasă bine.

Ce fel de tablou e viaţa asta a ta, Anna?

L-aş încadra în povestea florilor. Florile, unele se desfac, altele se veştejesc. Aşa aş pic­ta. Şi aş pune florile într-o furtună. Îmi place să şi plouă.

foto: sorin stana; stilist: madena pasăre; machiaj: elena ciftci - www.ciftcielena-makeupartist.ro; hairstyle: georgiana coman/gett’s artistic team; vestimentaŢie: styland, boss orange, armani/magazin collective, H&M