Camelia Potec: ”Am o sarcină mai dificilă!”

E pe ultima sută de metri în cea mai importantă cursă a vieţii sale: aducerea pe lume a primului său copil. Dar merită toate eforturile!

Este ceva aparte pe chi­pul femeilor însărcinate. O strălucire pe care am regăsit-o şi la Camelia Potec (37), care trăieş­te în premieră miracolul maternităţii. Dacă în toate celelalte aspecte ale vieţii sale de sportivă olimpică şi de şefă a Federaţiei Române de Nataţie are la bază an­trenamente serioase, de data aceasta a trebuit să fie „cuminte“ şi să asculte de sfatul medicu­lui, pentru ca această cursă de nouă luni s-o încheie cu bine. Şi, din fericire, mai are doar două lungimi de braţe până la finish.

Eşti deja în şapte luni, dar sarcina a început să se vadă abia de curând.

Camelia Da, în primele şase luni nu s-a prea văzut, dar acum burtica creşte pe zi ce tre­ce. Am luat 12 kilograme, nu-mi mai vine nicio haină, nici măcar rochiţele pe care mi le-am luat acum o lună. Dar important este ca fetiţa să fie bine. La ecografie, ca gramaj pentru săp­tămânile pe care le are, e foarte bine, dar fiind foarte lungă e cam slăbuţă. Am văzut-o cum se mişcă... Am stat o oră şi am tot privit-o!

Te-ai gândit deja la un nume?

Am discutat şi despre nume, dacă tot am primit cadou de la prietenii noştri o trusă de prelevat celule stem. Am stabilit că va avea un singur prenume, pentru că va avea două nume de familie, ambele cam dure şi scurte, deci ar trebui să înceapă cu o vocală. Dar vom discuta şi cu naşii – care vor fi trei perechi.

Trei perechi?

Da. O pereche de naşi din partea viitorului meu soţ, nişte prieteni din copilărie, şi două perechi sunt din partea mea — o pereche mai în vârstă şi o alta mai tânără.

Cu atâţia naşi, câte domnişoare de onoare ai?

Nu m-am gândit la asta încă, dar cu siguran­ţă una dintre ele va fi viitoarea mea cumnată – că şi fratele meu este logodit. Ei n-au vrut să se căsătorească înaintea mea, deşi plănuiau să facă pasul anul acesta, după noi. Dar, cum în­tre timp a apărut această sarcină, anul acesta vom face botezul şi abia anul viitor nunta.

Ai început să cumperi hăinuţe?

Încă nu, dar am început să mă uit după că­rucioare, pătuţ... Recent am primit de la An­dreea Răducan lista cu necesarul pentru când ajungem acasă cu fetiţa, de la creme, uleiuri, produse pentru colici... Sunt vreo două pagini cu scris foarte mic şi e lista pe care a avut-o şi ea. A fost haios că viitorul tătic îmi dădea mesaje, în timp ce era într-o şedinţă, că vrea să înceapă să cumpere deja ce e pe listă.

Eşti o gravidă cu toane?

Nu. Singura problemă pe care am avut-o până acum a fost că n-am prea putut să mă­nânc. Eu, care sunt carnivoră, timp de şase luni n-am mâncat carne. De vreo două săp­tămâni încoace, am început să beau câte un cappuccino, ca să-mi mai crească tensiunea, iar carnea am reintrodus-o treptat.

Sport mai faci acum?

Deloc! Am o sarcină mai dificilă. Încă din primele trei luni, când aveam şanse 50% să pierd sarcina, mi s-a spus: fără sport, fără oboseală, cât mai multă relaxare, cât mai mult la pat, fără să mă agit fizic, fără schimbări de stare. Asta am şi făcut, am fost în concediu. Iar în momentul în care am depăşit perioada de pericol, am început să merg foarte mult pe jos. Altceva nu am făcut, pentru că n-am vrut să risc. Din punct de vedere psihic, e destul de greu pentru mine, ca sportiv, mai ales că acum e vară şi toată lumea merge la piscină, înoată. Acum nu pot decât să stau pe spate, în plută.

Apa este mediul în care tu te simţi cel mai bine şi eşti şi în zodia Peştilor.

Aşa e, dar să ştii că nu înot în mare şi nu mănânc peşte. (râde) Nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că mi se face teribil de foame după ce mă chinui să-l mănânc, mai ales dacă are multe oase.

Şi nu înoţi în mare.

Nu, pentru că toată viaţa mea am înotat doar în ape clare.

Dunărea nu e o apă clară.

Nu, dar de la 7 ani n-am mai înotat în Du­năre, când am învăţat să înot. Îmi este frică de ce poate fi în apa în care nu vezi fundul. Dacă m-ar atinge ceva aş scoate un nou record mondial. (râde)

Deci nu te-ai întrece cu cel care a traversat înot Canalul Mânecii.

Aş putea, dar n-aş vrea. Întrecerile în Du­năre sau în mare nu au fost şi nu vor fi nicio­dată un obiectiv pentru mine. Eu cred că am demonstrat ceea ce aveam de demonstrat în competiţiile oficiale, am cel mai mare titlu care poate exista în sportul acesta, medalia olimpică de la Atena.

Tu ai prins patru olimpiade. Mai sunt înotători români care ar putea ajunge pe aceeaşi treaptă cu tine?

Bineînţeles! De-asta şi sunt la Federaţie, pentru că îmi doresc şi cred că vor ajunge şi alţi înotători la o astfel de performanţă. Acum avem şi un proiect nou, „Înotul gratuit în şco­li“. Da, poate sportivii din ziua de astăzi nu mai sunt la fel de motivaţi, aşa cum eram noi, să sufere şi să muncească pentru un moment de aur. Dar, cu siguranţă, se va mai întâmpla lu­crul acesta şi chiar avem câţiva sportivi care pot ajunge curând pe un podium olimpic.

De când eşti şefa Federaţiei, sportul se scaldă în ape mai line decât în perioada în care erai tu sportivă?

Condiţiile de acum sunt cu totul altele. Ba­zinele noi ar fi fost doar un vis pe vremea mea. Acum există condiţii de nivel mediu, accesibi­le tuturor copiilor, dar şi condiţii de lux, pen­tru cei care-şi permit. Bazinele de stat, unele au fost renovate, altele arată ca pe vremea noastră şi mai sunt câteva care au fost închise. Sunt, într-adevăr, şi bazine private cu preţuri mai mari, dar care sunt dispuse să accepte proiecte cu ore de înot gratuite pentru copi­ii care nu-şi permit. Chiar eu fac selecţii de 60-80 de copii, care beneficiază de ore de înot gratuit timp de un an, de două ori pe săptămâ­nă. Iar anul acesta, în decembrie, sper să pu­tem inaugura primul centru de nataţie de ni­vel european, cu cinci bazine, în Otopeni. Eu, fiind şi în Federaţia Internaţională de Nataţie şi în board-ul de conducere al Ligii Europene de Nataţie, mi-aş dori să aduc campionatul de nataţie european de seniori la noi.

La momentul în care ai fost numită, se spunea că eşti cel mai tânăr şef de federaţie.

N-a durat mult!

Domnul Burleanu a luat laurii ăştia, între timp.

Ai şi o diplomă în turism. Te-a ajutat la ceva?

Am investit în turism. Eram pregătită să lu­crez numai în turism, după ce mă lăsam de sport. Din păcate, n-am mai avut timp să fac toate lucrurile pe care mi-am dorit să le fac îşi ar trebui să-i mulţumesc tatălui meu, că are răbdare şi că mai lucrează el şi pentru mine.

Ajungând la un nivel atât de mare în sport, cum de nu te-au luat străinii?

Am avut oferte să mă mut în altă ţară chiar şi după ce m-am lăsat de sport. Tatăl meu şi-a dorit să mă mut în Germania înainte de 2000, când puteam merge la o şcoală acolo, dar eu n-am vrut. Este adevărat că m-am antrenat cinci ani în Franţa, dar asta pentru că mi-am ales un antrenor străin, care n-a ajuns la nicio înţelegere cu autorităţile de aici şi a trebuit să mă duc eu acolo să mă antrenez.

Se spunea, la un moment dat, că Prinţul Albert a pus ochii pe tine şi că ai fi putut să fii în locul lui Charlène.

Fosta mea antrenoare a declarat lucrul acesta, după ce a văzut o invitaţie pe care am primit-o de la Prinţul Albert, despre care ştia că îi plac foarte mult înotătoarele. E adevărat că am fost invitată la masa lui, la o petrecere de-a sa, când am fost declarată cea mai bună sportivă. Şi la fel de adevărat a fost că am fost invitată o săptămână la Monaco. Dar de aici până la a deveni prinţesă e o cale lungă. Faţă de Albert am un mare respect, s-a comportat exemplar atât cu mine, cât şi cu toate colegele mele din nataţie. Iar pe Charlène o cunosc de dinainte de-a deveni prinţesă şi chiar îmi pare rău că, după nunta ei, n-am mai avut ocazia să ne mai vedem. O ştiu din Africa de Sud, unde mergeam în cantonament şi chiar am făcut o plimbare cu barca părinţilor ei într-o dumini­că, în Pretoria. Ea era accidentată atunci şi nu se antrena, dar a avut grijă ca noi să ne simţim cât mai bine în Pretoria. Mă bucur că e ferici­tă. E o persoană extraordinară, amândoi sunt.

Prinţul tău din viaţa reală cum e?

Sebastian e la fel ca mine. Suntem aceeaşi zodie, suntem doi oameni la fel de ocupaţi. Mă sprijină în tot ceea ce vreau să fac. Avem aceleaşi reacţii şi el ştie dinainte să-i răspund ceea ce vreau să spun. În situaţia de faţă, e mai emotiv decât mine pentru că, dacă vede că mă simt rău, nu ştie ce să facă. N-a fost deloc uşor pentru mine în astea şapte luni, dar pentru el a fost şi mai greu, mai ales când mă schimbam la faţă, mi-era rău, nu mâncam. De fiecare dată, încerca să mănânce el ca să-mi facă şi mie poftă, dar nu prea mergea, şi aşa a luat şi el un kilogram şi jumătate.

Iarăşi, pentru că ştie că am suferit că n-am putut face sport, merge şi el mai rar la sală. Iar acum parcă nu ne vine să credem că vom deveni atât de cu­rând părinţi. Aveam şase luni de relaţie când ne-am logodit şi am împlinit un an de când suntem împreună. Copilul a venit în momen­tul în care am decis că ni-l dorim şi în urma discuţiei cu medicul meu, care a spus că, în general, sportivele de performanţă, mai ales înotătoarele, cu toate răcelile pe care le au de-a lungul carierei, întâmpină probleme în a rămâne însărcinate. Noi am stabilit nunta, în ideea că va veni şi copilul cândva, dar am avut surpriza ca eu să rămân însărcinată din prima. Şi uite, acum suntem fericiţi pe deplin!