Cornel Ilie: „Am trăit Crăciunul din ’89 cu teamă“

Crăciunul e un moment în istoria fiecăruia ca un reper al binelui. Ceva la care te întorci în fieca­re an. E aşa, un spaţiu în care redevenim ce ar tre­bui să fim. Şi Virgil, şi Cornel, şi Radu şi-au adus aminte de cum trăiau Crăciunul la început şi au povestit despre cum se străduiesc să-l constru­iască acum copiilor lor. Trebuie să-i învăţam ce înseamnă binele. De Crăciun e mai bine. Iată ce a avut Cornel Ilie de spus:

 Lucrurile s-au schimbat într-un fel şi la tine. Al câtelea Crăciun este cu copilul?

Cornel Al doilea.

Al doilea, deja... Ce s-a schimbat de Crăciun, în felul în care îl sărbătoreşti momentul acesta? Odată cu venirea copilului.

Păi, o iau de la capăt. Îl redescopăr.

Redescoperi Crăciunul.

Îl reînvăţ şi acuma trebuie să îl văd pe Mo­şul, prin ochii Moşului, fiindcă până acum îl priveam prin ochii copilului. Acum trebuie să îl găsesc, să-l aduc în fiecare an.

Ştii că e ideea aceea că, la început, crezi în Moş Căciun şi, într-un final, devii Moş Crăciun.

Păi, da. Chiar aşa a fost, că mai întâi am cre­zut şi, în primul an al fetiţei, eu am fost Moş Crăciun. Mi-am luat costum, m-am dus la ma­gazin, mi-am cumpărat hainele, barba, toate alea. Am vrut ca primul Moş din viaţa ei să fiu eu. Ea nu îşi dă seama.

Bine, era prea mică.

Dar avem, acolo, totul documentat şi am să îi arăt: uite, primul Moş Crăciun din viaţa ta am fost eu. Şi am venit cu un căţel în ciorap, şi na...

Ce fel de Moş Crăciun eşti, Cornele? Eşti credibil?

Măi, sunt unul care aş încăpea pe horn. (râde) Cred că aş încăpea, acum, pe orice horn. Sunt un Moş care încearcă să îşi crească copilul fără ideea aceea: băi, dacă meriţi, dacă eşti cuminte, dacă faci asta, primeşti asta.

Cum erau Crăciunurile? Cum erai tu, la 12 ani, la 10 ani? Ce fel de copil erai?

Hai că încerc să îmi aduc aminte! Bine, îmi aduc aminte şi văzând nişte fotografii de când eram mic. Ţin minte că principala preocupa­re era să caut cadourile şi le căutam cu frate-miu.

Dar vreau să te întreb: mergeai cu colindul? Cântai?

M-am dus de vreo două ori. Am luat doi băieţi din bloc de acolo şi am mers şi le-am cântat oamenilor. Ne dădeau bani. Ţin minte că atunci erau fise de 5 lei, erau din aluminiu ceva, erau foarte uşoare şi cel mai tare ne-am bucurat când am fost la unii acasă – unde stă­team noi era o biserică şi în spatele bisericii erau vreo trei scări de bloc. M-am dus acolo, la o scară de bloc în spate, şi ne-a dat cineva şi banane şi dulciuri şi... Mamă, ce m-am bu­curat! A fost cea mai tare chestie pe care am câştigat-o vreodată. Nu banii aceia pe care îi luasem până atunci. Mergeam cu sorcova, în schimb. Pe 1 ianuarie mergeam în bloc şi sor­coveam eu şi cu frate-miu.

Interesant, aşa, artistul Cornel Ilie mergând cu colindul.

Da, am mers. Am mers şi făceam şi la şcoală, pentru că eram în corul şcolii. Aveam progra­mul acela de dinainte de terminarea trimes­trului, că era pe trimestre atunci, asta era pe 19-20 decembrie. Trebuia să învăţăm şi cânte­ce de Crăciun.

Dar dintre toate Crăciunurile tale, Cornele, pe care le-ai petrecut în perioada respectivă, îţi aduci aminte vreun moment care să te fi emoţionat, care să se desprindă dintre toate?

Unul care m-a marcat, pentru că aşa era contextul, a fost Crăciunul din ’89, pe care l-am trăit cu teamă.

Cum a fost Crăciunul din ’89 la tine?

La mine a fost foarte ciudat, pentru că mama lucra în TVR, tata la Radiodifuziunea Română, era director general adjunct, şi el de pe 21 nu a mai venit acasă până pe vreo 26 sau 27. A stat acolo, s-a tras în el, s-a tras în biro­ul lui. Adică, au fost momente complicate la noi. Mama la TVR, pe de altă parte, şi acolo se trăgea. Stăteam în Dorobanţi, pe undeva, şi mergeam numai pe jos, ca să nu mergem prin dreptul geamului, şi vedeam vizavi de blocul meu militari, care păzeau, cumva, zona. Cră­ciunul acela a venit cu miros de seminţe pră­jite. Aşa aveam atunci. Aveam o tavă în care se făcea chec, şi pentru că nu mai puteam să mergem să cumpărăm diverse, că, na, aşa era momentul atunci, mâncam seminţe. Şi ţin minte mirosul acela de semninţe şi că îl ve­deam pe Zamfir.

Domnul Gheorghe Zamfir.

Da. Nu ştiu de ce îl vedeam pe Gheorghe Zamfir atunci la televizor, parcă nu avuse­se voie până atunci, dar mie mi-a rămas în minte chestia asta, că mă uitam la Gheorghe Zamfir şi mâncam seminţe. (râde) Este total aberant, dar…

Are amploare.

Aveam 14 ani şi mâncam seminţe acolo... Dar erau de floarea soarelui, erau cu pălărie cu tot...

Şi acum ajungând, cumva, în prezentul acesta, al celui de-al doilea Crăciun al tău, când se restructurează, se reformează tot. Ce obiceiuri aveţi? Aveţi faze?

Da, încerc să creez tot ce am văzut eu prin filme şi prin poveşti, pentru că suntem şi la vremea când vedem foarte multe file de desene animate şi avem toate rochiţe­le şi păpuşile şi aşa mai departe, încerc să recreez toate momentele pe care le vedem şi sunt frumoase, pentru ca ea să aibă toate basmele în aceeaşi casă. Şi aseară am făcut bradul, am dus pantofii la uşă, i-am zis, uite, o să vină Moşul dacă mai stăm pe aici prin preajmă. Încerc să construiesc toată aura de Crăciun şi toată bunătatea din jurul Crăciu­nului. O să o învăţ, la un moment dat, şi ce înseamnă Crăciunul, nu neapărat ca sărbă­toarea aceasta când se primesc cadouri, că nu e vorba numai despre asta, ci şi partea creştină. Dar e mult prea devreme ca să o învăţ asta acum.