Cristina Herea & Mihai Benga: “Prima întâlnire a fost la mănăstire, iar în izolare ne vedeam printre rafturile de la supermarket”
S-au cunoscut în urmă cu un an, s-au căsătorit imediat după perioada de izolare şi îşi spun povestea plini de emoţia pe care ţi-o dă orice început de drum. Povestea lor este desprinsă din filmele de dragoste şi, după cum veţi vedea în interviul pe care ni l-au acordat în exclusivitate, urmează multe episoade interesante în viaţa lor.
A trecut un an plin de surprize pentru toţi, însă pentru voi pare că 2020 a fost un an bun. Cum a început povestea voastră? Că ne-aţi luat pe toţi prin surprindere cu nunta în pandemie.
Cristina: Dacă nu era pandemia, cred că nu am fi fost împreună, pentru că Mihai era translator în zona de business pe rusă/engleză şi tot călătorea.
Mihai: M-am întors în noiembrie 2018, locuiam la Londra de şase luni şi am decis să mă întorc definitiv.
C: Ne-am cunoscut la un eveniment la Palatul Parlamentului, la care eu nu doream să particip, iar el uitase şi a venit un coleg să-l ia pe sus. Era o zi ploioasă şi-mi amintesc că dress code-ul era all black, iar eu eram o blondă îmbrăcată în verde, ca o varză în mulţime. Cred că aşa m-a şi remarcat.
M: N-am remarcat-o neapărat. Eu am ajuns mai târziu şi ea era cumva într-un loc unde avea spaţiu în jur, pentru că sala era deja plină. Şi m-am dus şi eu unde era liber şi din întâmplare am nimerit lângă ea.
M-a abordat cu o glumă şi am început să vorbim, iar prietena mea a crezut că ne cunoaştem de-o viaţă şi mă tot întreba cine e şi eu i-am zis că habar n-am. S-a recomandat el, dar eu nu ţin minte numele.
N-a fost neapărat un flirt, am schimbat câteva cuvinte în contextul acela.
Am început să vorbim de acţiuni umanitare, i-am povestit despre o acţiune în desfăşurare; el conduce o companie municipală a primăriei şi s-a oferit să aducă o maşină de pompieri ca să intre copiii să se joace, pentru că cei mici sunt fascinaţi de astfel de lucruri. Am schimbat numerele de telefon, a doua zi mi-a dat un mesaj legat strict de evenimentul din aprilie. Am început să lucrăm pe eveniment, iar de 1 martie mi-a trimis un buchet mare de lalele albe şi mi-a zis că oricum le trimite la toată lumea, că e un protocol al instituţiei, ca să nu mă simt eu privilegiată.
Dar ţie-ţi plăcea de ea sau chiar făceai lucrurile în scop profesional?
N-o să mint, mi s-a părut o femeie interesantă, dar nu voiam să forţez lucrurile, pentru că nu ştiam pe ce teren calc. Am luat-o uşurel din mai multe motive.
Dar ştiai cine e, ai dat o căutare pe Google?
Nu, chiar nu ştiam, am început să ne urmărim pe Instagram. Ea nu mi-a dat o carte de vizită, mi-a zis doar că o cheamă Cristina.
Când a început să caute informaţii despre mine era deja prea târziu. Am tot vorbit strict profesional prin mesaje şi ne-am revăzut abia după o lună. Când ne-am hotărât să ne vedem, a început pandemia, nu s-a mai ţinut evenimentul. Prima întâlnire a fost la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, iar în noaptea aceea s-a închis Bucureştiul. Apoi totul era închis, nu aveam unde să ne vedem efectiv şi am ajuns să ne dăm întâlnire prin supermarketuri, printre rafturi. Luam coşul şi ne plimbam câte o oră cu el fără să cumpărăm nimic. Aşa am ţinut-o încă o lună, până de Paşte. De Paşte a venit prima dată la părinţii mei acasă, deşi nu era nimic între noi atunci.
Păi cine se plimbă cu orele cu căruciorul la supermarket fără să fie nimic?
Era o companie plăcută, dar nu făcuse niciunul niciun pas. Erau toate premisele, dar nimic concret.
Eu nu voiam să merg la el acasă şi s-a enervat într-o zi şi mi-a zis că s-a săturat să stea printre rafturile de macaroane şi cremvuşti, o să scrie Starbucks pe uşă la el şi o să mă invite la cafea. El se văzuse cu mama înainte de Paşte, venise să-mi aducă prăjituri, dar eu eram la serviciu. A coborât mama, l-a văzut şi l-a îndrăgit din prima, era prezentabil. Eu le ziceam mereu părinţilor că n-am vocaţie de nevastă, nu mă visam mireasă, voiam să am libertatea de a-mi dezvolta şansele profesionale şi erau de foarte dezamăgiţi. Iar când l-a văzut mama, a zis că e material de soţ.
Mi-a zis că arăt a ginere.
Am făcut Paştele împreună şi ne-am mutat împreună la cununie, care a avut loc pe 15 iulie. În izolare făceam naveta, când la unul, când la altul, dar nu ne-am mutat.
Unii nu se cunosc nici după ani de zile. Nu v-a fost frică să riscaţi?
N-am avut nicio emoţie, am simţit momentul şi aia a fost. N-a fost o cerere în căsătorie aşa specială. Am simţit că şi-ar dori, n-am presupus în van, n-am riscat să zică NU. M-am uitat la ea şi am întrebat-o: Cum ar fi să ne căsătorim? şi ea a zis: Extraordinar! Şi am zis: Hai!
Trecuse cam o lună de când eram, practic, împreună, şi el mă tot întreba dacă nu m-aş vedea lângă el toată viaţa. Prima dată am gătit pentru el, făceam lucruri pe care nu le mai făcusem. Facem curat, facem multe lucruri împreună. Pentru mine era altceva. Era o zi romantică, ploua torenţial şi la semafor m-a cerut. N-avea inel, n-avea nimic şi mi-a zis:
. Şi chiar în ziua aia am sunat preotul de la Snagov, am vorbit cu o prietenă care avea locaţia şi ne-am anunţat şi părinţii.
Şi părinţii ce au zis?
Au fost foarte încântaţi. A fost ceva subit, intempestiv.
Dar tu eşti născut şi crescut în România?
Da, părinţii mei sunt români şi eu am învăţat o limbă rară, rusa, prin anul trei de facultate, cu ajutorul căreia mi-am câştigat existenţa, am fost interpret de rusă/engleză prin lume. Am călătorit foarte mult şi am lucrat în mediul de business şi chestiuni culturale. Acum sunt managerul unei companii municipale din cadrul Primăriei Bucureşti – Voluntariat şi protecţie civilă. Obţinem avize - autorizare ISU pentru şcolile şi spitalele aflate în subordinea primăriei.
Şi cum fost să organizaţi o nuntă în pandemie?
M: Eu am fost aproape invitat la nunta mea, Cristina s-a ocupat de tot. Eu m-am ocupat de nota de plată, dar am plătit cu bucurie.
Am rămas fără rochie cu o zi înainte, deoarece nu a ieşit cum mi-am dorit. Am schimbat designerul şi într-o zi mi s-a făcut altă rochie. Noi am plecat de la ideea de a ne logodi, de a purta verighete. Am zis că nunta o vom face când nu vor fi restricţii. Aşa că am făcut o cununie civilă în aer liber şi o logodnă. Nunta, practic, urmează. N-am stabilit încă o dată.
Luna de miere pe care aţi avut-o pe Costa de Azur pare ruptă din filmele anilor ‘60-‘70. Cum de nu aţi ales o destinaţie exotică?
Era dificil cu deplasarea, acum s-au mai deschis destinaţii, dar atunci nu erau.
Eu în fiecare an mergeam pe Costa de Azur, amândoi avem mulţi prieteni acolo şi ne-am gândit că e cel mai facil. Recunosc că datorită lui am fost în locuri speciale şi în restaurantele exclusiviste acolo. De când ne-am mutat împreună, suntem de nedespărţit, nu am dormit separat niciodată.
Vă ştiţi de puţin timp. Ce aţi descoperit unul despre altul în ceea ce priveşte calităţile şi ce vi se pare că are celălalt ca defect vizibil, dar tolerabil?
Partea bună e că n-am găsit lucruri neplăcute şi cred că nu mai e cazul să descopăr, aş fi văzut până acum. Ea este mai grăbită, e mai agitată, iar eu sunt mai calm. Apreciez că pot avea încredere în ea şi că preferă adevărul, indiferent de situaţie. Este o femeie pe care mă pot baza, mă completează. Sunt Vărsător şi sunt mai liber, nu libertin, iar ea îmi respectă intimitatea.
Eu întârzii des, ăsta e defectul meu. El a venit să completeze nişte lucruri la mine. Eu eram tot timpul agitată, iar el mă domoleşte, m-a ponderat. E foarte calm şi liniştit. Eu mai am şi darul de a strânge lucruri: cutii şi cutiuţe. Iar când ne-am mutat împreună şi am zis să renovăm, am aruncat două dube cu lucruri inutile.
Păi stă omul sau cartonul în casă?!
Eu priveam mereu ca defect relaxarea lui, o asociam cu neimplicarea, dar mi-am dat seama că ea corectează nebunia mea. A avut răbdare cu mine, căci şi eu eram extrem de independentă. Acum aş sta toată ziua cu el acasă. Când am avut amândoi Covid, nu ne-am plictisit deloc împreună.
Care a fost prima impresie când ai cunoscut-o?
Mi s-a părut un om bun. Femei frumoase mai sunt. Ea e foarte frumoasă, dar asta e evident. Mai erau femei frumoase la evenimentul acela. Eu nu mă uitam la televizor, nu o ştiam dinainte şi asta a fost senzaţia mea despre ea, că e un om bun.
C: Când ne-am luat la revedere în seara în care ne-am cunoscut, exact asta mi-a spus, că are impresia că sunt un om bun. Şi asta a fost şi impresia mea despre el. Eu niciodată nu mi-am imaginat că iubirea poate fi aşa cum o trăim noi. Credeam că într-o relaţie unul oferă mai mult, altul mai puţin. Poate nici nu aveam încredere în oameni prin prisma meseriei. Cel mai mult a contat sentimentul de siguranţă si protecţie pe care mi-l oferă în fiecare clipă.
Îl alinţi Mişka. De la ce vine?
Eu i-am zis că în rusă, cum zic românii Miţă sau Mişu de la Mihai, se zice Mişka.
Da, aşa am ajuns să-i spun, deşi mai înseamnă şi ursuleţ.
Ţie ce ţi-a plăcut la el la prima vedere?
Cumva, când l-am cunoscut, am ştiut în sinea mea că voi avea o legătură specială cu el. Deşi nu exista nicio probabilitate să facem schimb de numere sau să ne mai vedem, asta am simţit. Privirea lui mi-a spus mie ceva, pentru ca este adevărat: ochii sunt oglinda sufletului.
Şi ca o glumă, îţi dezvălui ceva haios: Chiar îi ziceam prietenei mele că este atât de drăguţ, încât sigur vorbeşte cu foarte multe fete. Voiam să-l evităm şi să mergem în partea cealaltă a sălii, că nu era de bine. (râde)
De vorbit se poate vorbi cu multă lume, important este ceea ce faci. Şi se pare că am făcut foarte bine în ceea ce priveşte alegerea soţiei mele.
Eu ştiu că ceea ce-i ofer eu e suficient de bun încât să nu mă tem.
Vă doriţi copii?
Da, ne dorim mult, luăm în calcul toate variantele, încercăm.
Ne dorim doi copii, fată şi băiat. Şi ca să înţelegi cât de mult îi dorim, am ales şi numele.
Eşti pregătită să renunţi la job-ul tău ca să stai cu copiii?
Nu! Cred că aş face doar o pauză de câteva luni. Mi-ar plăcea să ne creştem copiii pe lângă noi, nu să mă izolez cu ei.
Nici eu nu i-aş recomanda să renunţe la carieră, văzând cât de fericită o face. Ne gândim la o soluţie cu bunicii, care îşi aşteaptă nepoţii.
Cristina, tu te vezi făcând altceva, alt gen de emisiune? Ai primit şi alte oferte?
Da, am tot primit de-a lungul timpului. În presă cam aşa e, dar pe mine mă leagă şi o relaţie de prietenie cu cei de la RTV şi dincolo de acest lucru, eu sunt fidelă în orice tip de relaţie, sunt mai de cursă lungă. În plus, le sunt recunoscătoare oamenilor care au avut încredere în mine atunci când nimeni altcineva nu mi-a oferit o şansă. Roxana Niculescu şi Eugen Chelemen sunt oamenii care m-au ajutat enorm să mă dezvolt profesional. Nu m-aş vedea făcând altceva. La un moment dat, chiar atunci când l-am cunoscut pe Mihai, primisem o ofertă în domeniul diplomatic, ce implica plecarea din ţară, urma să fiu detaşată. De asta zic mereu că întâlnirea noastră a fost marcata de o forţă divină. Nu eram însă foarte convinsă să plec. Mi-am dat seama că aveam nevoie de o schimbare de context, nu neapărat una profesională. El şi pandemia m-au oprit. Dar nu ştiu în viitor ce voi face. N-aş intra în politică, dar aş lucra cu oameni care fac politică.
Pe Cristina o ştie lumea din presă, dar tu cu ce te ocupi mai exact?
Fiind managerul companiei municipale, coordonez procesul de avizare-autorizare ISU pentru şcolile si spitalele din subordinea Primăriei Generale a Capitalei. Am întâmpinat multe probleme, anumite şcoli şi spitale au fost construite fără a respecta legea sau normele ISU. Am întâlnit spitale care nu aveau niciun aviz, ziduri şi ieşiri înguste. Am avizat până în prezent 44 de şcoli şi 8 spitale, pentru că era riscant să-şi mai desfăşoare activitatea. Dar sunt foarte multe construcţii fără astfel de avize şi este un proces anevoios să obţii autorizările după ce ai construit. Cu asta mă ocup în prezent.
Dar înţeleg că aceste companii municipale, cum e cea la care lucrezi, urmează să fie închise de către primărie.
Da, din informaţiile primite s-a declanşat un proces de dizolvare a companiilor. Poate unele dintre ele nu funcţionează în cele mai bune condiţii, deşi ideea în sine e bună, deoarece multe oraşe din lume cum ar fi Viena, Berlin sau Toronto au astfel de divizii administrative. Chiar dacă se vor dizolva, mi-ar plăcea ca arhitecţii din colectivul nostru să continue munca începută, pentru că este utilă pentru cetăţeni. Domnul primar Nicuşor Dan va decide, a fost foarte receptiv la propunerea de a continua aceste proiecte.
Tu plănuieşti să rămâi aici, să schimbi macazul, să intri în politică?
Deţinând o funcţie de conducere, analizez toate opţiunile şi nu exclud intrarea în politică alături de un partid cu structuri tinere. Nu exclud nici să dezvolt o companie şi în mediul privat.
Şi tu, Cristina, ai avut câteva afaceri. Cum au mers în pandemie?
Până acum mai era cum mai era, dar acum sunt şi nevastă. (râde). A fost un an greu, am închis centrul de înfrumuseţare şi m-am axat pe dezvoltarea brandului meu de genţi din piele de şarpe şi croco, L’Art no.29. Înainte participam la târguri internaţionale şi lucram strict pentru export, acum este mai greu.
Multă lume nu ştie că ai copilărit la Academia Română, că ai studiat la Strasbourg şi totuşi ai ales presa mondenă. Ai regretat vreun moment că n-ai ales alt domeniu de activitate, să spunem aşa, unul mai elevat?
Am fost „oaia neagră” a familie şi singurul copil. Am fost crescută de bunica, ce a fost secretara lui George Călinescu şi am stat cu ea până la 18 ani. Ai mei au sperat mereu că-mi va trece pasiunea asta cu presa, dar la mine se amplifica dorinţa de reuşită în acest domeniu. Am fost la Şcoala Europeană de Ştiinţe Politice imediat după ce am plecat din domeniul presei de scandal. Nu regret că n-am rămas acolo, sunt foarte legată de familie şi de casă şi asta tot timpul m-a tras înapoi. Acum zece ani trebuia să mă stabilesc la Strasbourg ca ofiţer de presă, dar am primit oferta de la RTV şi am revenit. Îmi place să spun că acesta a fost un alt moment cu o amprentă divină.
Aţi luat în calcul să vă mutaţi împreună din ţară?
Eu am călătorit destul şi îmi place ţara mea, mă simt bine aici. Contextele profesionale m-au dus în situaţii în care aş fi putut să rămân în alte părţi ale lumii. Pe viitor mă voi consulta cu soţia mea.
La bătrâneţe nu m-ar deranja să ne luăm o căsuţă pe Coasta de Azur. Poate până la pensie se răzgândeşte şi el.
Mihai, dacă te-ai întâlni cu tine, cel care erai la 25 de ani, ce ţi-ai spune?
Că viaţa chiar e o luptă la categoria grea. Am întâlnit pe parcursul vieţii multe sincope şi obstacole. Mi-aş spune că trebuie să fiu mult mai pregătit să încasez decât să dau. La 25 de ani eram un idealist, acum sunt realist.
