De vorbă cu Ilie Dumitrescu

M-am întâlnit cu el la Hanul cu Tei, pe Lipscani. E acţionar acolo. Ilie Dumitrescu e unul dintre oamenii care au par­curs distanţa de la tenişi rupţi la costum, ceas, parfumuri fine. Fotbalul? Talentul? Munca?

M-am întâlnit cu el la Hanul cu Tei, pe Lipscani. E acţionar acolo. Ilie Dumitrescu e unul dintre oamenii care au par­curs distanţa de la tenişi rupţi la costum, ceas, parfumuri fine. Fotbalul? Talentul? Munca? Şansa? Toate. Într-o sincronizare spectaculoasă, Ilie Dumitrescu a simţit succesul. Mare succes. O ţară întreagă, ţinută cu sufletul la gură, la un Campionat Mondial. Un stadion întreg, aplaudându-te frenetic. La 30 de ani a întors spatele succesului. S-a lăsat de fot­bal şi a învăţat să trăiască fără el. A învăţat să nu se uite în spate. Indiferent că e vorba despre soţii sau fotbal. A învăţat să strângă respectuos mâna. Şi să păstreze amintirile.

OK! Ai fost atipic şi dincolo de fotbal.

Ilie Dumitrescu Cred că am fost recep­tiv. Fotbalul m-a făcut să călătoresc mult în lumea asta. Am fost sensibil la frumos. Fotbalul şi arta împletesc frumosul.

Fotbalul, când îl înţelegi, devine o artă.

Frumos spus. Am avut şansa să locuiesc în oraşe importante. Am trăit în Londra, în Mexico City. Sau, ca antrenor, în Atena.

O viaţă frumoasă.

Mulţumesc lui Dumnezeu. Am să-i mul­ţumesc toată viaţa. Când am început să joc fotbal, n-aveam cu ce să mă încalţ. Făceam antrenament cu gaură în tenişi. Mergeam, mic fiind, singur la antrenamente, dimi­neaţa la opt. Frig, ger...

Ai ştiut tot timpul că o să ajungi un fotbalist mare?

Nu. Dar am avut şansa să deschid ochii. Tata a avut un rol important. M-a dus pe stadion de la trei ani. M-a luat pe umeri. Eu am deschis ochii şi am văzut ce înseamnă atmosfera unui meci. Apoi a fost un anunţ mic în ziarul „Sportul“, că se face selecţie la Steaua. Tata a venit şi mi-a arătat ziarul. Mi-a spus că e o şansă. Au fost o sută de co­pii acolo: după câteva minute, m-au selecţi­onat pe mine. Am ieşit dintr-o grămadă, cu mingea la picior, şi m-au ales pe mine.

Un moment. Asta mi se pare spectaculos. Un detaliu. O inspiraţie.

În viaţă există mai multe momente im­portante. Eu cred foarte mult în destin. Am fost selecţionat, după care eu chiar am muncit mult.

Dacă ai muncit, unde e destinul?

O să vezi. Tata mi-a spus că fără mun­că nu poţi să faci să ajungi aplaudat. Îmi spunea că o să fie împlinit când o să mă aplaude un stadion întreg.

Şi s-a întâmplat.

A fost împlinit. Am oferit familiei mele multe momente.

Te întrebam despre destin pentru că aşa par lucrurile implacabile. El exclude ideea că ai muncit ca să fii aplaudat. Spune că te-ai născut ca să fii aplaudat.

Dumnezeu te pune în faţa unor situaţii. Asta înseamnă destin. Atunci intervine munca, seriozitatea şi talentul. Să-ţi po­vestesc o întâmplare frumoasă. Nu împli­nisem 18 ani când Iordănescu mi-a spus că trebuie să plec. Că trebuie să joc. N-aveam loc la Steaua. M-au împrumutat la o echipă care era atunci la Braşov. Am plecat de la stadion, n-aveam nici ciorapi în picioare. N-aveam bani de tren să ajung acolo. M-a împrumutat o vecină şi i-am spus că o să-i dau înapoi. Atunci am simţit că trebuie să reuşesc. Că trebuie să-i dau banii înapoi.

Care ţi s-a părut cel mai important moment al tău în fotbal? Un moment...

Nu poţi să faci ceva fără să ai în spate o bază. Am dat două goluri cu Argentina în 1994. Acolo a fost semnătura tabloului. Am muncit mult să-l pictez. Golurile acelea au fost semnătura. După multă muncă, la 25 de ani, Dumnezeu m-a lăsat să semnez primul tablou. Acela a fost meciul cu Argentina. De acolo mi s-a schimbat viaţa moral, material şi aşa mai departe.

A fost grea încheierea? Te-ai împăcat greu cu ideea că s-a terminat?

E un moment extrem, extrem de impor­tant. Să poţi şi să ştii să treci peste el. Eşti în centrul atenţiei foarte mulţi ani, după care brusc nu mai eşti. Intervin câteva lucruri vitale: scazi ca importanţă, nu mai ai un venit sigur. Schimbări, ca şi cum te mai naşti o dată. Înveţi să trăieşti viaţa fără un fenomen care ţi-a dat tot ce ai. Visam că joc. Mă trezeam şi, când îmi dădeam seama, mă simţeam ciu­dat. Mi-a luat câţiva ani...

Antrenor mai vrei să fii?

Am renunţat la idee. După ce am antrenat Steaua, am primit oferte. A fost visul meu important: să antrenez Steaua. Visele nu au preţ, de-aia nu am luat niciun ban de acolo. Ăsta a fost un vis. Când mi-am dat demisia de la Steaua, n-am primit decât un mesaj. Până atunci pri­meam multe telefoane şi mesaje. Atunci am primit unul, de la domnul Alex Oprea, de la Digi Sport: acum, că am terminat la Steaua, pot să mă întorc la mine acasă. Şi sper să fac performanţă ca analist sportiv acolo.

Ai investit în zona artei.

De ce spun eu despre destin... Eram în Mexico City, un oraş frumos, dar foarte pe­riculos, în Jardines en la Montaña, o zonă rezidenţială în sudul capitalei. Într-o vilă de­osebit de frumoasă. Am început să iau lecţii de pictură. Nu ştiu ce mi-a venit. Puteam să fac altceva. Pictură. Destin. M-am lăsat. Mi-am dat seama că nu pot. După vreo opt ani m-am lasat de fotbal şi am ajuns antrenor în Grecia. Toată lumea investea în zona de nord a Bucureştiului. Eu am vrut să investesc în Centrul Vechi. Ştiam ce înseamnă ideea de Centru Vechi în toate oraşele. Am cochetat cu Carul cu Bere. O cafenea la parter. Nu m-am înţeles cu propietarul. Am ieşit pe stradă puţin afectat. De-asta vorbesc despre destin. Am văzut pe cineva că mânca o vafă. Le-am spus celor care erau cu mine să ne luăm şi noi, să vedem dacă mai are gustul ăla pe care-l ştiam. Mergând pe jos, m-a abordat cineva. Când am intrat aici, în zona aceasta medievală, am înţeles că aici trebuie să in­vestesc. La Hanul cu Tei. Destinul... Dacă nu mergeam să mănânc o vafă, mă urcam în maşină pe Calea Victoriei şi plecam. De-aia cred eu în destin.

Trei milioane şi jumătate de euro se spune că ai investit aici.

Nu contează. Eu am şi avut mulţi bani. Nu contează cât am investit. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru şansa de-a intra aici.

Nu ţi se par importanţi banii?

În general, eu sunt un tip foarte norocos. Am trecut prin multe în viaţa asta. M-am trezit odată, într-o dimineaţă, de parcă Dumnezeu mi-ar fi spus: „Tu n-ai să mori nici­odată!“. E o chestie care a devenit un motto pentru mine. Indiferent în ce situaţie ajung, o depăşesc. Mă spălam pe dinţi în dimineaţa aceea şi mă gândeam ce mesaj am primit.

Banii te schimbă?

Pe mine, nu.

Acum eşti în costum, faţă de momentul acela în care ai plecat fără ciorapi de la stadionul Ghencea.

Pui problema greşit. Când pleci în viaţă, dacă nu te naşti într-o fa­milie înstărită, n-ai cum să ai acest costum. Dumnezeu te pune faţă în faţă cu destinul. Ajungi un jucător important, o personalitate. Atunci trebuie să te respecţi pe tine.

Unde ai învăţat eleganţa?

O ai sau n-o ai. N-o înveţi.

În viaţa ta personală, a existat destin?

Peste tot.

Ai fost un tip dificil?

Sunt foarte dificil.

Greu de înţeles?

Nu ştiu dacă greu de înţeles. Eu sunt dificil. Sunt un tip rece. Niciodată nu privesc înapoi. E o chestie pe care am luat-o de la o doamna care m-a oprit pe stradă. Eram în faţa casei, pe strada Paris. O femeie foarte cochetă, cu un ceas deosebit la mână, m-a între­bat dacă sunt domnul Dumitrescu. Apoi mi-a spus că sunt Capricorn şi să nu privesc niciodată înapoi. Că o să alunec şi o să cad. Să pri­vesc doar înainte.

Un divorţ pare o corectare a unei greşeli iniţiale.

Eu cred că cel mai important în viaţă, în orice relaţie, e să te pri­veşti în ochi, să spui lucrurilor pe nume. Să tragi linie şi să-ţi strângi mâna. Să te saluţi, să ai o relaţie de respect. De respect, pentru că au fost şi momente frumoase. Nu se poate să nu fi fost şi momente frumoase. Eu aşa sunt.

Ce m-a mirat să citesc e că cei patru copii ai tăi, deşi fac parte din două relaţii diferite, se înţeleg bine şi sunt prieteni.

Au o relaţie specială. Nu mi se pare dificil. Mi se pare normal. Şi cred că, la un moment dat, când o să trag linie, o să-i privesc pe toţi copiii egal.

Cum ai fost ca tată?

Cum sunt... Investesc mult în educaţia copiilor. Întot­deauna încerc să le trans­mit ce am primit eu: cât de mult contează să mun­ceşti, să te autodepăşeşti, să înveţi, să nu sari etapele. Şi că nimic nu e simplu în viaţă.

Până acum pe ce drumuri pare că o iau ei?

Sunt fericit că sunt sănătoşi, că au o educaţie bună şi că fiecare şi-a ales după sufletul lui. Eu o să-i sprijin toată viaţa.

Cu mamele lor în ce relaţii eşti?

De prietenie.

Mai crezi în ideea de căsătorie, conform experienţei tale? Crezi în importanţa acestui gest?

Eu cred foarte mult într-o rela­ţie. Sunt un tip care respectă ideea de relaţie. Este esenţial să fii se­lectiv şi să ştii de ce om ai nevoie lângă tine. Cred că asta e cel mai important, să ştii ce să cauţi.

În final: destinul te-a adus aici. Cum îţi doreşti să fie de acum încolo? Cum vezi a doua parte a vieţii?

Dacă m-aş mai naşte o dată, aş ajunge tot aici. Acum stai şi te gân­deşti: sunt foarte mulţi oameni cu activitate, cu trăiri, cu reuşite, care vin şi-ţi spun că ştiu sau au ştiut ce au vrut de la viaţă. Se pare că eu încă nu am hotărât ce vreau de la viaţă. În toate interviurile tale o să vezi că oamenii încearcă să spună ce e mai bun despre ei.

E o intenţie cu care pleacă.

Da. Eu cred că am ajuns la con­cluzia asta.

Îţi mulţumesc pentru sinceritate.

Ţi-a plăcut finalul, nu?

Foto: Sorin Stana