Diana Munteanu şi Claudiu Niculescu – „Acasă e acolo unde suntem toţi trei“

2 septembrie, 2011

Gazda „Conferinţei de presă“ de la Antena 2 şi atacantul „şepcilor roşii“ ne-au primit în casa lor din inima Ardealului, unde familia e cantonată pe durata contractului lui Claudiu cu echipa de fotbal Universitatea Cluj

În iunie, Diana (32) şi Claudiu (35) au aniversat patru ani de căsnicie, dar şi doi ani de la venirea pe lume a băieţelului lor, David. Nu mai e mult şi „Clau-gol“, cum îl alintă suporterii, îşi va serba şi majoratul în fotbal şi, chiar dacă anul acesta a decis să se retragă ca jucător, el va continua lupta în teren ca antrenor. Între timp, el rămâne starul Universităţii Cluj, iar după antrenamentele cu echipa, el se întoarce acasă, într-un apartament închiriat pe unul din dealurile Clujului, unde aleargă după minge împreună cu David, care dovedeşte de pe-acum calităţi veritabile de microbist. De galerie se ocupă Diana, cel mai mare suporter al lor, şi, deşi nu e nimic programat, echipei Munteanu-Niculescu i s-ar putea alătura, pe viitor, un nou „jucător“.

Ooo, nici nu vreau să-mi mai amintesc! Asta e, şi înfrângerile fac parte din fotbal.

Gigi Becali spunea că nici n-o să apuci să atingi mingea în timpul meciului cu Steaua.

C.N. Nu vreau să vorbesc despre asta. Dă-mi voie să mă abţin.

Într-o perioadă, tu ai şi antrenat echipa de la Cluj.

C.N. Da, foarte puţin. Vreo două săptămâni. Am făcut un soi de interimat. Mi-a plăcut, mai ales că eu m-am apucat de antrenorat acum doi ani şi jumătate. Ăsta e şi drumul pe care vreau să-l urmez, după ce mă retrag.

Anul ăsta vrei să te retragi, am înţeles.

C.N. Da, aşa mă gândesc.

Când se retrage un fotbalist?

C.N. Păi când crede el de cuvinţă.

Şi tu crezi că a venit timpul?

C.N. Da, cred că da. Cred că aproape 18 ani de fotbal sunt de ajuns. Un jucător se retrage atunci când simte că, din punct de vedere fizic, nu mai poate face faţă la un nivel mare, iar eu n-am fă¬cut niciodată de râs fotbalul. E vorba despre ar¬ticulaţii, despre recuperarea după accidentări, care e mult mai grea deja, uşor-uşor mă resimt. Iar de la anul nu cred să fie mai bine ca acum.

Anul ăsta, ţi-ai pierdut cunoştinţa pe teren câteva clipe.

C.N. Da, am primit o lovitură puternică în plex, am rămas fără aer şi am avut câteva momente în care mi-am pierdut cunoştinţa.

Atunci te-ai gândit că ar trebui să te retragi?

C.N. Nu m-am speriat într-atât încât să mă gân¬desc la asta. Am luat-o ca pe orice accidentare.

Dar Diana s-a cam speriat.

C.N. Da, şi ea, şi părinţii mei tresar de fiecare dată când mă accidentez. Eu încerc să ţin cont de sfaturile lor cât de mult pot, dar atunci când eşti pe teren, eşti prins în joc, te gândeşti că eşti bine, că dai gol, te concentrezi cât de mult poţi, nu te gândeşti că ţi se poate întâmpla ceva. Acum, însă, o accidentare la vârsta asta, o re¬simţi altfel şi te poţi accidenta mult mai grav.

A fost rău. Eu eram prin casă cu David, nu văzusem faza la televizor şi naşul (n.r. Cristi Borcea) îmi dăduse mesaj să mă întrebe dacă mă uit la meci, dacă am văzut ce a păţit Claudiu. Când m-am uitat, am văzut SMURD-ul şi o mie de oameni buluc acolo. Na¬şul a încercat să mă liniştească, să-mi spună că şi-a revenit şi că e bine, dar până n-am vorbit eu cu Claudiu n-am crezut nimic.

Vei fi mai liniştită ştiindu-l antrenor?

D.M. Nu, nu voi fi mai liniştită, dar ştiu că vrea să continue ca antrenor şi, oricum, de fotbal se poate ocupa cel mai bine.

Când ai simţit că publicul te-a iubit cel mai mult?

C.N. Cred că atunci când am marcat golurile îm¬potriva rivalelor Steaua, când eram la Dinamo, şi CFR Cluj, de când am venit la Universitatea Cluj.

Dar ai avut vreun moment în care ai vrut să te ascunzi ca struţul, la finalul unei partide?

C.N. Am avut multe momente când ratam ocazii uriaşe şi vedeam cum echipa pierdea sau luam penalty. Aveam, practic, momente când nu înţe¬legeam cum am putut să joc atât de prost şi n-aş mai fi vrut să mai ies din vestiar. Nu tot timpul ai numai satisfacţii. Sunt şi multe deziluzii.

Înainte să ieşi pe teren, ai vreun ritual?

C.N. Nu. Am o singură chestie: nu mă bărbieresc în ziua meciului, pentru că mi s-a întâmplat de trei ori în carieră să pierd meciul şi apoi, o dată, m-am accidentat. În rest, n-am nicio superstiţie. Dacă ai superstiţii, lumea gândeşte că eşti un om slab, ceea ce la mine nu e cazul.

Suporterii dinamovişti încă te consideră „câine“. Eşti „câine până la moarte“?

C.N. Eu mă feresc de astfel de vorbe mari. Într-adevăr, am petrecut nişte ani foarte frumoşi la Dinamo, iar Dinamo va rămâne întotdeauna pentru mine o echipă de suflet, mai ales suporterii dinamovişti. Cu Dinamo am câştigat 10 trofee, dar e un capitol încheiat, din punct de vedere fotbalistic. Acum joc pentru Universitatea Cluj, mă simt foarte bine şi ceea ce mi-au arătat suporterii de aici, de un an de când joc la Cluj, a însemnat mult pentru cariera mea. Mi-au arătat susţinere şi mult respect. Dar amândouă sunt echipe la care voi ţine întotdeauna. Mi-ar plăcea să ajung să antrenez la una dintre ele peste 2-3 ani, dar toate la timpul lor. Deocamdată mă gândesc la cât mai am de jucat, sper s-o fac cât mai bine şi, după aceea, mai vedem.

Ţi-ai face băiatul fotbalist?

C.N. Da, dacă îi va plăcea. Stăpâneşte bine min¬gea, are reflexe bune, dar e prematur să spun asta, pentru că acum îi place foarte mult, dar peste 15 ani s-ar putea să vrea să facă altceva.

Dar fiul tău cel mare, Alex, are aptitudini pentru fotbal?

C.N. Are, da.

Cât de des te vezi cu ceilalţi doi copii ai tăi?

C.N. Mai puţin decât aş vrea, că nu am timp, din păcate. Fiind la Cluj cu echipa, îi văd rar.

Dar la Cluj i-ai adus vreodată?

C.N. Nu pot, pentru că ei au şcoală, dar mă gân¬desc să-i aduc, să vadă şi echipa la care joc.

Copiii se ştiu între ei?

C.N. Încă nu.

Tu, Diana, cât de des ai avut contact cu ceilalţi doi copii ai lui Claudiu?

D.M. Nu foarte des. Ne-am văzut de puţine ori, dar n-a depins de mine, ca să zic aşa.

În ce relaţii eşti cu Lidia, fosta soţie a lui Claudiu?

D.M. Normale. Dar nici nu avem un contact di¬rect, ca să ne putem exprima în vreun fel.

Ai prietene printre soţiile de fotbalişti?

D.M. Am, dar nu foarte multe. Vorbesc des cu Mihaela Dănciulescu, cu Mariana Matache, soţia portarului de la Universitatea Cluj, şi cu viitoarea soţie a lui Grigore, de la Dinamo.

Dar cu naşii reuşiţi să vă mai vedeţi?

D.M. Mai greu, dar ne vizităm. Cu naşa (n.r. Mihaela Borcea) ne-am văzut la ziua lui David, după care ea a plecat în vacanţă.

Înainte ne vedeam mereu, dar acum ne în¬tâlnim de sărbători, de zile de naştere...

De când te ştiu, eşti permanent pe drumuri, între Germania şi Bucureşti, între Cipru şi Bucureşti, acum între Cluj şi Bucureşti...

D.M. Da, aşa e. (râde)

Cum e viaţa asta de „navetist“?

D.M. Vorba lui Claudiu, ăsta e doar începutul, dacă el va fi antrenor şi va trebui să meargă cu echipa dintr-un loc în altul... Acum, ce putem, când putem, în funcţie şi de filmările de la An¬tena 2 pentru „Conferinţa de presă“... Nu e uşor. Dar, până la urmă, acasă e acolo unde suntem toţi trei.

Îţi place mai mult Clujul sau Bucureştiul?

D.M. Pentru noi, Bucureştiul e acasă, că acolo e casa noastră, dar îmi place foarte mult şi la Cluj. Aici e foarte multă linişte, oamenii sunt foarte calzi, săritori, mă simt foarte bine. Venim cam o dată pe lună şi acum, pentru că luna august a fost luna vacanţelor, am stat aici.

David realizează că e în altă parte?

D.M. Da, ştie că mergem la tati, la Cluj. Ştie că e în altă parte, nu are probleme de adaptare, e foarte cuminte şi mă lasă să conduc liniştită.

Continuarea o găsiţi în nr. 39 al revistei OK! ROmânia, alături de alte fotografii şi informaţii.

Foto: Sorin Stana