Diva Show

Câteva dintre cele mai frumoase doamne din viaţa publică a anilor '70-'80 au acceptat invitaţia la dialog a revistei OK!. Şi, într-un pictorial realizat în premieră, au făcut dovada farmecului lor.

Câteva dintre cele mai frumoase doamne din viaţa publică a anilor '70-'80 au acceptat invitaţia la dialog a revistei OK!. Şi, într-un pictorial realizat în premieră, au făcut dovada farmecului lor.

Vezi aici galeria foto cu Corina Chiriac, Stela Popescu, Cezara Dafinescu si Cristiana Bota

Corina Chiriac (62)

Artista adulată în anii comunismului a reuşit să facă tranziţia şi către generaţia tânără. Doar că drumul până la sufletul spectatorilor ei a fost adesea anevoios.

OK! În culmea succesului, aţi emigrat în SUA. De ce?

Corina Chiriac Am ajuns în SUA cu un con­tract şi-am rămas acolo cinci ani. Mă frus­tra ideea că, atunci când nu voi mai fi Corina Chiriac, nu voi avea din ce trăi. Am lucrat ca ghid turistic, agent imobiliar şi administrator.

Şi ce v-a determinat să vă întoarceţi?

Tata era pe moarte, iar mama suferindă.

Aţi avut de câştigat profesional de pe urma aspectului dvs. fizic?

Mi-am dorit să fiu cochetă, pentru că în adolescenţă eram urâţică. După ce-am învă­ţat în străinătate ce să fac ca să arăt mai bine, mi-am decolorat părul, am învăţat să mă fardez, am slăbit şi mi-am ales haine care să mă avanta­jeze. Mi-am schimbat şi regimul de viaţă pentru că, din cauza unei depresii de câţiva ani, ajunse­sem la 100 de kilograme.

Ce v-a cauzat depresia?

Emigrarea americană nu-mi ieşise, eram divor­ţată, mă operasem de fibrom uterin, îmi murise­ră ambii părinţi şi eram o cântăreaţă fără succes. Hotărâsem chiar să mă retrag la mânăstire.

Am înţeles că trăiţi acum o frumoasă poveste de dragoste.

Am un prieten, un român care a stat mult prin străinătate. Eram prieteni în tinereţe, mergeam la ceaiuri împreună şi la film. Flirtam, adică ne sărutam cu lunile prin parcuri şi atâta tot. El a urmat o carieră tehnică, iar eu mă pregăteam să devin artistă. Şi-a găsit o soţie gospodină, asta-şi dorea, cu care a plecat în străinătate şi de care s-a despărţit după 30 de ani. S-a întors acum în ţară, şi-a deschis o afacere şi ne-am reîntâlnit.

Vă mai doriţi să ajungeţi la altar?

Nu prevăd un viitor anume acestei relaţii. Nu e o pasiune arzătoare, ca la 20 de ani. Ne leagă o prietenie decentă. Nici nu locuim împreună. Eu am insomnii, el probabil că sforăie. N-ar ieşi ce trebuie. E o relaţie normală între oameni de 60 de ani.

N-aveţi copii. Regretaţi?

Nu mi-am dorit copii, n-am visat să devin mamă. Foarte puţine sunt momentele în care regret că n-am copii.

Cezara Dafinescu (63)

Una dintre cele mai apreciate actriţe ale României, datorită talentului şi a trăsăturilor sale desăvârşite, recunoaşte că n-a mizat totul pe înfăţişare.

OK! Aţi fost sportivă de performanţă. Cum aţi făcut trecerea la actorie?

Cezara Dafinescu Eram campioana ţării la săritura în înălţime, dar, la un antrenament, am făcut o ruptură de muşchi. Am stat câteva luni în repaus, timp în care mi-am amintit de pasiunea mea de-a interpreta personaje.

Spuneaţi că „actriţele care joacă roluri de femei frumoase nu sunt iubite de public“. Cum vă explicaţi atunci succesul dvs.?

Frumuseţea mea este un dar de la Dumne­zeu, dar nu am marşat niciodată pe aspectul fizic. Am dăruit spectatorilor mei iubire şi e normal ca ei să-mi întoarcă iubirea.

Frumuseţea v-a adus numai beneficii?

Sarcina actriţelor frumoase e cu atât mai mare în a convinge publicul de profunzi­mea sentimentelor.

Aveaţi mulţi admiratori?

A t u n c i când aveam mulţi admiratori, eram şi „foarte măritată“, iar soţul meu timp de 23 de ani, George Motoi, era şi foarte gelos, aşa că…

Cum a decurs colaborarea cu Demi Moore? Aţi jucat împreună în „Bunraku“.

Cu ea am avut relaţii normale, ca de la ac­triţă la actriţă. Nu am fost complexată de fap­tul că ea lucrează la nişte studiouri celebre.

Aţi visat la o carieră la Hollywood?

Sunt vorbitoare de limba română şi acolo m-aş fi descurcat greu cu subtilităţile limbii lor. Oricum, sunt convinsă că dragostea pe care am primit-o de la spectatorii români nu se compară cu ce aş fi primit printre străini.

Consideraţi că aţi avut noroc în viaţă?

Eu mă consider foarte norocoasă! Dumne­zeu mi-a dat frumuseţe fizică şi interioară, sănătate, o minte lucidă, nişte părinţi mi­nunaţi. Am o fiică, care e raţiunea mea de-a exista, şi doi nepoţi, Andrei şi Petru, pe care îi ador. Am descoperit însă marea iubire târ­ziu. Cel de-al doilea soţ al meu, Gelu Fronea, mi-a dăruit tot ce se putea pe acest pământ. Însă a plecat prematur şi stupid din această lume (n.r. a murit în 2003, într-un accident de motocicletă). Îl am, însă, mereu în gând atât cât mai am treabă pe acest pământ.

Stela Popescu (76)

De câte ori o întâlneşti pe Stela o suspectezi că a descoperit elixirul tinereţii, pe care-l ţine bine ascuns de ochii tuturor. Altfel cum s-ar explica vitalitatea acesteia, care pare că sfidează legea firii?

OK! Aţi fost şi încă sunteţi o femeie frumoasă. V-a fost de ajutor înfăţişarea?

Stela Popescu Cariera mea a fost punctată de foarte multe apariţii care n-aveau nimic în co­mun cu frumuseţea. În piesa „Preşul“, eu jucam o servitoare urâtă, bătrână şi-n papuci. Dar toc­mai asta era excepţional: că apăream eu, mereu pusă la punct, interpretând un personaj complet decăzut. Sigur că m-au ajutat şi calităţile fizice. Dar eu m-am mirat că am fost considerată o fe­meie frumoasă. Nu m-am văzut niciodată aşa.

Vă contrazic. Aveaţi şi un corp de invidiat.

Am avut de toate! (râde) Dar nu-mi plăcea, că aveam sânii mari şi voiam să fiu ca o scândurică. N-am reuşit niciodată să fiu foarte slabă.

Aţi recurge la botox sau la alte procedee de întinerire?

Eu cred că o femeie trebuie să facă tot ce-şi doreşte pentru a se simţi bine. Dacă vrea sânii mai mari, foarte bine, s-o facă! Dar cu măsură. Eu, de exemplu, mi-aş dori teribil să-mi corectez puţin ochii.

Pe vremuri frângeaţi inimi?

A, sigur! (râde) Am fost o femeie pasională, dar am avut şi echilibru mental. Gesturile necu­getate pot să strice foarte tare. Şi era şi destul de periculos. Pe vremea mea, dacă o actriţă avea o relaţie cu un redactor din televiziune, unul din­tre ei trebuia să dispară. Ori redactorul era dat afară, ori actriţa nu mai apărea la televizor.

Aţi trăit o poveste de dragoste celebră alături de Mihai Maximilian.

Da, dar el era scriitor liber, iar eu am avut succes cu 15 ani înainte de a-l cunoaşte.

Trăiţi fără dânsul de aproape 13 ani. Cum aţi rezistat singurătăţii?

Foarte greu. Dar dacă ai norocul să te do­rească publicul, nu mai ai nicio problemă. Şi eu am prieteni mulţi, am profesia, am o fată foarte bună, Doina, şi-o nepoată care îmi dă satisfacţii mari, Stanca.

Se ştiu foarte puţine despre ele.

Sunt foarte discrete. Rar folosesc numele meu, dacă sunt la ananghie, şi în general nu spun că sunt fata sau nepoata Stelei Popescu.

Cristiana Bota (63)

Cine nu-şi aminteşte de crainica TV cu păr strălucitor şi zâmbet cald, care reuşea să mai îndulcească din griul unui program de televiziune „raţionalizat“, înainte de ’89?

OK! Ce privilegii avea o vedetă de televiziune în anii ’70?

Cristiana Bota Privilegii, mai puţine, obli­gaţii, însă, destule. Nu aveam voie să părăsim studioul pe parcursul turei noastre, iar dacă ne duceam pentru câteva minute la toaletă, trebuia să anunţăm. Privilegiile au venit mai târziu. Am început prin a primi o bluză şi câ­teva guleraşe, ca accesorii. Câte unul pentru fiecare dintre cele şapte apariţii pe săptămâ­nă. Am dezbrăcat prietene, vecine, colege, ca să apar cu rochii mereu noi.

În regimul comunist erau nişte reguli stricte legate de ţinuta cranicelor. Cum aveaţi voie să apăreţi pe sticlă?

Trebuia să primim viza de intrare în emi­sie, asta însemnând inspecţia coafurii, a vestimentaţiei şi a textelor. Deseori am fost scoase de pe post pentru că ceva din ţinuta noastră nu a plăcut „Cabine­tului 2“, adică Elenei Ceauşescu.

S-a întâmplat să-i provocaţi mânia?

Daca se ajungea la aşa ceva, era foarte grav Tineţi minte că actriţa Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, n-a mai avut acces la Tele­viziune şi nu mai avea roluri în filme sau la teatru? Simplu. Era frumoasă şi bine îmbră­cată şi „tovarăşa“ nu suporta asta.

Primeaţi scrisori de la admiratori?

Eu primeam mai puţine scrisori sau flori. Sanda Ţăranu era însă campioană şi mă ui­tam deseori la ea cu un pic de invidie, dar şi cu respect, pentru că îşi organiza timpul ast­fel încât să răspundă la toate epistolele. La scrisorile pe care le primeam eu acasă, răs­pundea tatăl meu, jenat că nu-i respect pe corespondenţi.

Dar politicienii vă curtau?

Politicieni? Nu mi-ar fi trebuit nici în ruptul capului! M-am căsătorit la 27 de ani cu un coleg de facultate, Adrian Bota. Eram aşa de îndrăgostită că nu mă intere­sa nimeni.

Aveţi copii?

Da, am doi copii, Rareş şi Tudor, acum doi bărbaţi adevăraţi, căsătoriţi şi la casele lor.

Mirabela Dauer şi Marina Voica n-au putut fi prezente la reuniunea doamnelor „de aur“, dar aplauzele noastre li se adresează binemeritat şi lor.

Marina Voica (74):

OK! Aţi mizat în carieră pe aspectul dvs. fizic?

N-am dat niciun ban pe înfăţişarea mea. Am avut toată viaţa complexe. Nu mi se părea că sunt deloc frumoasă. Acum arăt mai bine.

Care consideraţi că au fost atuurile dvs.?

N-am o voce deosebită. Dau însă importanţă cuvintelor. Am dat dovadă de profesionalism, sunt perfecţionistă, dar şi incomodă. Am avut tot timpul conflicte cu cei din orchestră, pentru că ceream disciplină şi repetam la sânge.

Sunteţi rusoaică get-beget. Cum de aţi ajuns în România?

M-am măritat cu un român, pe care l-am urmat în ţara lui. Mă simt vinovată că atunci când am plecat, la 22 de ani, tata a făcut primul infarct. Am fost angajată un an şi jumătate la ADAS, după care m-am lansat în muzică.

Locuiţi de 10 ani în Breaza. Sunteţi fericită acolo?

Mi-a fost greu să mă adaptez, pentru că am grădină mare, pe care trebuie s-o întreţin. La început, oamenii m-au privit circumspect, dar s-au obişnuit treptat cu mine.

Cum priviţi înapoi la viaţa dvs.?

Viaţa a trecut. Putea fi şi mai rău. N-am voie să mă plâng. Dar, dacă aş lua-o de la capăt, aş face la fel. Am regrete, unele crunte, cine n-are?! Însă am şi acum fani înflăcăraţi, pe care-i vizitez oriunde în lume.

Mirabela Dauer (64)

OK! Cum vi se pare termenul de divă a anilor ‛80?

Eu nu sunt divă. Nici nu-mi place termenul. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu, mi-a hărăzit glas, fac un lucru bun, dar nu consider că sunt o divă. Nu suport cuvântul ăsta. Pe vremuri, când îţi spunea cineva „doamna Mirabela“, îţi făcea plăcere, era un apelativ care denota respect. Acum nu mai este, că doamne sunt toate.

Ce-nsemna atunci să fii celebru?

Nimic. În general, cei din generaţia mea n-au ştiu decât să muncească. Pentru că nimic n-a fost gratis. Poate că am avut totuşi şi-un privilegiu: publicul ne-a iubit mai mult pe noi decât pe alţii. Şi de-asta cred c-am şi rămas până acum. Am 40 de ani de carieră.

După Revoluţie aţi dispărut o bună perioadă de timp. De ce?

N-am mai vrut să cânt. Am plecat în străinătate, cântam în America peste tot. Dar în România, nu. Îmi deschisesem o afacere care bineînţeles că n-a ţinut, pentru că sunt o proastă. M-am asociat cu cine nu trebuia şi-am pierdut toţi banii. Şi când ai încredere în „prieteni“…

Este adevărat că un mare artist n-are aceleaşi satisfacţii şi-n viaţa personală? Este cazul dvs?

Da, dar nu plâng din cauza asta. Nu-l consider un sacrificiu. Consider că cine a fost în viaţa mea nu m-a meritat, nu m-a înţeles şi foarte bine că n-am rămas împreună. Era un lucru ratat de la început. Şi decât să fii singur în doi, mai bine singur şi-atât. Iar eu nu sunt o persoană singură.

Da, ştiu că aveţi un partener de viaţă, pe domnul Sandu Andriuţă.

Nu vreau să amintim de acest lucru. Nu există lucrul acesta.

Şi-atunci când spuneţi că nu sunteţi o persoană singură la ce vă referiţi?

Nu sunt singură, sunt liniştită şi împăcată sufleteşte. Poate printre puţinii oameni din România. Îl am în primul rând pe copilul meu, Raul. Este copilul meu, crescut de mine, de opt ani de zile. Noi doi ne petrecem viaţa asta aproape tot mereu împreună: în turnee, la înregistrări, în studio. Am o gaşcă veche de prieteni: Maria Dragomiroiu, Bebe Mihu, Raul, Nicu Paleru. Ultimul este un „new entry“ în gaşca noastră şi mă bucur foarte tare, deoarece este o persoană specială. Un prieten bun de-ai mei îmi tot spune: „Miruţa, ştii care-i treaba? Cel mai bine este să avem hora noastră mică.“